Insectele

Insectele reprezintă o clasă de animale nevertebrate hexapode^[1]aparținând încrengăturii Arthropoda, subîncrengătura Hexapoda.
Cea mai largă și uniform răspândită categorie taxonomică din cadrul artropodelor, insectele alcătuiesc grupul cel mai divers de animale de pe Pământ, arealul fiind cu precădere uscatul, existând cu mult peste 1.000.000 de specii, dintre care aproximativ 925.000 au fost cercetate și descrise.
Insectele reprezintă, de departe, cel mai numeros grup de animale de pe Pământ, reprezentând 95% dintre artropode și 65% dintre numărul membrilor regnului animal.
Corpul lor este împărțit în 3 părți: cap, torace și abdomen.
Referitor la insecte Plinius cel Bătrân spunea: „În nici una dintre lucrările sale Natura nu și-a arătat originalitatea mai mult decât în cazul insectelor”.^{[necesită citare]}
Insectele pot fi găsite în aproape toate mediile, deși numărul de specii care s-au adaptat la viața în ocean, unde predomină crustaceele, este destul de mic.
Partea Exoptherigota a Neopterei este uneori divizată în Orthopteroida (cerci prezent) și Hemipteroida (cerci absent), denumite de altfel și Exopterygota inferioară și Exopterygota superioară.
Știința care se ocupă cu studiul insectelor poartă denumirea de entomologie.
Există aproximativ:

• 350.000 specii de cărăbuși,
• 170.000 specii de fluturi,
• 120.000 specii de muște,
• 110.000 specii de albine și furnici,
• 82.000 specii de ploșniță,
• 20.000 specii de lăcuste,
• 5.000 specii de libelule,
• 2.000 specii de calugărițe.

Călugăriţa

Cuprins [ascunde] 1 Morfologia unei insecte 2 Clasificarea insectelor după Ionescu 1971 (1) 3 Interacțiunea cu omul 3.1 Beneficii 4 Note 4.1 Bibliografie 4.2 Referințe 5 Legături externe

[modificare] Morfologia unei insecte

Anatomia insectei
A- Cap; B- Torace; C- Abdomen.

1. Antene; 2, 3. Ocelli ochi simpli; 4. Ochi compuși; 5. Creier; 6, 9, 10. Cele trei segmente toracice.; 7. Artera dorsală; 8. Trahee (sistemul respirator); 11, 12. Aripi; 13. Stomac; 14. Inimă; 15. Ovare (sistemul reproducător); 16. intestine; 17. anus; 18. vagin;

19. Ganglionul abdominal; 20. Sistemul excretor (tuburile lui Malpighi); 21. pillow; 22. Gheare; 23. Tarsus; 24. Tibia; 25. Femur; 26. Trochanter; 27. fore-gut (crop, gizzard); 28. ganglionul toracic; 29. Coxa; 30. Glanda salivară; 31. Ganglion subesofagial; 32. Aparatul bucal

.

[modificare] Clasificarea insectelor după Ionescu 1971 (1)

.	Ordin	Subordin	Suprafamilia	Familie	Gen	.
Insecta	Collembola - Iubbock 1870	1.Artheropleona	Poduromoorpha	1. Poduridae	Podura	Podura aquatica L.
				2. Hypogastruridae-	Hypogastrura	Hypogastrura manubialis Tullb.
						Hypogastrura shalbergi Reut.
						Hypogastrura socialis Uz
						Hypogastrua cavicola Börn.
						Hypogastrua sigillata Uz.
					Xenylla	Xenylla humicola Tullb.
						Xenylla brevicaudata Tullb.
						Xenylla nitida Tullb.
						Xenylla maritima Tullb.
				-	-	-
				-	-	-
				-	-	-

[modificare] Interacțiunea cu omul

[modificare] Beneficii

Deoarece unele insecte ajută plantele cu flori prin polenizare, unele insectele sunt critice pentru agricultura. Această albină meliferă Europeană colectează nectarul în timp ce polenul se colectează pe corpul său.

Deși insectele dăunătoare ne atrag cel mai mult atenția, multe insecte sunt benefice pentru mediu și pentru oameni. Unele insecte, cum ar fi viespile, albinele, fluturii, și furnicile, polenizează plantele cu flori. Polenizare este o relație reciprocă între plante și insecte. Insectele adunând nectarul din diferite plante din aceeași specie, au răspândit, de asemenea, polenul de la plantele cu care s-au hranit anterior. Acest lucru crește foarte mult capacitatea plantelor de a trece-polenizarea, care menține și îmbunătățește, eventual, chiar și evoluția lor. Datorită polenizării, efectuată de insecte, omenilor le este asigurată culturi sănătoase, cea ce este esențială pentru agricultură. O mare problemă pentru mediu este scăderea numărului de insecte polinizatoare, și pentru a menține un număr constant de specii de insectele sunt acum crescute în crescătorii, cu scopul de a poleniza suficient plantele din câmpuri, livezi sau sere la stadiul de floare.^{[1]:240–243} Insectele produc de asemenea și substanțe utile, cum ar fi miere, ceară, lac și mătase. Albinele melifere au fost crescute de oameni mii de ani pentru miere, deși polenizarea culturilor de aceste albini este tot mai importantă pentru apicultori. Viermii de mătase au influențat foarte mult istoria omenirii, drumul mătăsii a stabilit relații comerciale între China și restul lumii.
Insecte insectivore, sau insectele care se hrănesc cu alte insecte, sunt benefice pentru oameni, deoarece ele manânca insecte care ar putea provoca daune în agricultură sau structuri construite de om. De exemplu, afidele se hrănesc pe culturi și pot cauza probleme pentru agricultori, dar buburuzele se hrănesc cu afide, și poate fi utilizat ca un mijloc de a reduce semnificativ populația de afide daunatoare. Chiar dacă păsările sunt animale de pradă și multe dintre ele se hrănesc cu insecte, insecte înșiși reprezintă marea majoritate a consumului de insecte. Fără animale de pradă pentru a le menține sub control, insecte poate suferi explozii de populație aproape de neoprit.^{[2]:328–348[2]:400[3][4]} Insectele de asemenea, produce substanțe utile, cum ar fi miere, ceara, lacul și matasea.

[modificare] Note

1. ^ Hexapode - clasă de animale cu șase picioare;

[modificare] Bibliografie

1. Ionescu A. Mihail, Lăcătușu Maria Entomologie Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

[modificare] Referințe

1. ^ Smith, Deborah T (December 1991). Agriculture and the Environment: The 1991 Yearbook of Agriculture (ed. 1991). United States Government Printing. pp. 191 pp.. ISBN 0-16-034144-2. http://books.google.com/?id=fDTbAAAAMAAJ&q=insects+pollinate&dq=insects+pollinate
2. ^ ^{a b} Gullan, P.J.; P.S. Cranston (2005). The Insects: An Outline of Entomology (ed. 3). Oxford: Blackwell Publishing. ISBN 1-4051-1113-5
3. ^ „Biocontrol Network - Beneficial Insects”. Biocontrol Network. http://www.biconet.com/biocontrol.html. Accesat la 2009-05-09.
4. ^ Davidson, RH and William F. Lyon (1979). Insect Pests of Farm, Garden, and Orchard. Wiley, John & Sons, Incorporated. p. 38. ISBN 0-471-86314-9

[modificare] Legături externe

• Era insectelor, 1 mai 2012, Mihaela Stanescu, Descoperă
• Era insectelor, 16 ianuarie 2007, Mihaela Stanescu, Descoperă

Imagini

• Imagini incredibile din lumea insectelor (FOTO), 17 mai 2010, Descoperă
• Macrocosmosul văzut de foarte aproape (FOTO), 31 octombrie 2010, Descoperă
• Uimitoarea lume a insectelor, văzută de aproape (FOTO), 22 martie 2012, Descoperă

Acest articol referitor la subiecte din zoologie este un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea sa

[ascunde] v • d • m Încrengătura Arthropoda Regn Animalia · Subregn Eumetazoa · (neclasificat) Bilateria · (neclasificat) Protostomia · Supraîncrengătură Ecdysozoa Arachnomorpha Chelicerata Arachnida · Merostomata · Pycnogonida Trilobitomorpha Trilobita · Marellomorpha · Merostomoidea · Pseudocrustacea · Arthropleurida Mandibulata Myriapoda Chilopoda · Diplopoda · Pauropoda · Symphyla Hexapoda Insecta · Entognatha Crustacea Branchiopoda · Remipedia ·

Arborele

Arborele Mamut (Sequoiadendron giganteum)

Arbore strâmb in Vermont, USA

Arborele sau copacul în botanică este o plantă perenă, multianuală cu un trunchi lemnos evident cu ramuri dezvoltate ce prezintă frunze, flori, din care se dezvoltă fructe și rădăcini ce au forme diferite după specie.
Ramurile cresc în grosime și lungime anual prin mugurii terminali.
Spre deosebire de arbust arborele are un truchi lemnos puternic mai gros și înalt ca arbustul (peste 7 metri înălțime), ramurile copacului alcătuind o coroană.
↑demonstrati↓ Arborii grupați mai mulți la un loc pot forma sub influența factorilor de mediu unul din cele mai complexe ecosisteme terestre - pădurea, ecosistem ce este capabil să asigure condiții optime de viață pentru alte numeroase plante, dar și viețuitoare.
După felul frunzelor se pot clasifica în:

• arbori cu frunze căzătoare - în general foioase (fagul, teiul, stejarul, paltinul etc.), dar și câteva rășinoase (gingko, laricele, chiparosul de baltă etc.);
• arbori cu frunze persistente - în general rășinoase și speciile de arbori din zona tropicală.

Jungla

O junglă (sanscrită: जंगल) este o suprafață mare de teren de la tropice cu vegetație densă. În sanscrită jangala (जंगल) înseamnă pământ necultivat. Cca. 6% din suprafața solidă a planetei este catalogată drept junglă.

Cuprins [ascunde] 1 Habitatul Natural 2 Flora 3 Fauna 4 Nivelul ridicat al umeditati in jungla 5 Omul

[modificare] Habitatul Natural

Cea mai mare jungla din lume este în Amazon (Amazon Rainforests), în Nicaragua, în partea de sud a Peninsulei Yucatan (Guatemala, Belize), în mare parte din America Centrală (în cazul în care acestea sunt numite "junglă"), în Africa ecuatorială de la Camerun către Republica Democratică Congo, în multe părți din Asia de Sud de la Myanmar către Indonezia și Papua Noua Guinee, statul australian Queensland.

• 

[modificare] Flora

Baza a trunchiului la multe specii este de proiecție larga. Sa presupus că aceste proiecții ajuta la mentinerea echilibrului copacului, dar acum crede că aceste proeminențe de apă cu nutrienți dizolvat curge la radacinile unui copac. Frunzele sunt largi, de asemenea, comune în copaci, arbuști și ierburi de niveluri mai mici de pădure. Arbori tineri de mare nu a ajuns încă pe puntea superioară, de asemenea, au frunze mai largi, pe care apoi scade cu înălțimea. Frunzele lor late ajuta plantele absorb mai bine lumina soarelui sub copacii din marginea pădurii, si sunt protejate din partea de sus a vântului. Frunzele de nivel superior, formând un baldachin, de obicei mai mici și mult tranșate, pentru a reduce presiunea vântului. La etajele inferioare ale frunzelor de multe ori sa redus capete astfel încât să contribuie la scurgerea rapida a apei și împiedică creșterea de germeni pe ele și mușchi, distrugerea frunzele.Vârfurile copacilor sunt adesea foarte bine conectati prin viță de vie sau de plante - epifite, sunt fixate pe ele.Alte caracteristici ale junglei poat fi extrem de subțire (1-2 mm) de coaja, uneori acoperite cu tepi ascutiti sau spini, prezența de flori si fructe, care cresc direct pe trunchiuri de copaci, o mare varietate de fructe zemoase care atrag păsări, mamifere și chiar de pește care se hranesc cu particule dispersate.

• 

[modificare] Fauna

În jungla traiesc (famili de lenesi, anteaters și armadilo), cu nasul-larg maimuțe, un număr de familii de rozătoare, lilieci, lame, marsupiale, unele ordine de păsări și de unele reptile, amfibieni, pești și nevertebrate.Copaci animale vii cu multe cozi prehensile - anteaters Cebidae, pitic și tetradigitate, oposumii, aricii Cebidae, lenesii. O mulțime de insecte, în special fluturi (una dintre cele mai bogate faunelor din lume) și gândaci (100 specii), multi pesti (întregi 2.000 de specii - aproximativ o treime din fauna de apă dulce din lume).

• 

[modificare] Nivelul ridicat al umeditati in jungla

Fiecare Jungla este împărțita în patru niveluri principale, fiecare dintre ele are propriile sale caracteristici, are o floră și o faună diferita.În jungla plouă abundent din aceasta cauză nele regiuni sunt inundate mereu.

• 

[modificare] Omul

Contrar credintei populare, jungla nu este cea mai mare consumator de dioxid de carbon ca și alte păduri existente, sunt neutre dioxidului de carbon . Studii recente arată că cea mai mare parte a padurii tropicale privind dioxidul de carbon dimpotrivă produc. Cu toate acestea, aceste păduri joacă un rol semnificativ în cifra de afaceri cu lemn multe intreprinderi taie copaci pentru a produce mobile,case etc.Jungle joacă, de asemenea, un rol în aer de răcire care trece prin ele. Prin urmare, jungla este una dintre cele mai importante ecosisteme ale planetei, distrugerea jungla duce la eroziunea solului, reducerea speciilor de floră și faună, echilibrului ecologic schimbari pe arii largi și lumea în general.Daca o so taiem no sa mai fie viata pe pamînt.PROTEJATI NATURA !!!.

• 

Plantele

Regnul Plantae este o categorie sistematică care cuprinde, conform oamenilor de știință^[cine?], organismele pluricelulare fotosintetizante, adaptate primar la viața terestră. Acest regn se in parte în briofite (mușchi), pteridofite (ferigi) și spermatofite (gimnosperme și angiosperme).
Plantă este și ume generic dat organismelor vegetale, cu o organizare mai simplă decât a animalelor și care își extrag hrana prin rădăcini, caracterizându-se prin prezența clorofilei, prin faptul că membrana celulei este formată din celuloză și, în cazul speciilor superioare, prin alcătuirea corpului din rădăcină, tulpină și frunze.

Cuprins [ascunde] 1 Caracterele generale ale organismelor ce sunt încadrate în Regnul Plantae 1.1 Organisme pluricelulare 1.2 Organisme fotosintetizante 1.3 Organisme adaptate primar la viața terestră 1.3.1 Avantajele vieții terestre în comparație cu viața în mediul acvatic 1.3.2 Adaptări ale plantelor la mediul de viață terestru 2 Reproducerea 2.1 Sistemul de reproducere biparentală prin fertilizare încrucișată 2.2 Sistemul de reproducere uniparentală prin autofecundare 2.3 Sistemul de reproducere uniparentală fară fertilizare. 2.4 Concluzii 3 Studiul plantelor 4 Clasificarea regnului Plantae 5 Bolile plantelor 6 Protecția plantelor 7 Medalia florilor 8 Bibliografie 9 Legături externe

[modificare] Caracterele generale ale organismelor ce sunt încadrate în Regnul Plantae

[modificare] Organisme pluricelulare

Toate organismele încadrate în Regnul Plantae au corpul format din mai multe celule diferențiate între ele.

[modificare] Organisme fotosintetizante

Plantele sunt organisme în marea majoritate a cazurilor autotrofe, care își pregătesc singure hrana din substanțe minerale, apă și dioxid de carbon în procesul de fotosinteză folosind drept sursă de energie, lumina solară.

[modificare] Organisme adaptate primar la viața terestră

[modificare] Avantajele vieții terestre în comparație cu viața în mediul acvatic

• Lumina abundentă. Lumina este un factor esențial pentru desfășurarea procesului de fotosinteză, proces indispensabil vieții plantelor. În mediul acvatic, factorul lumină este puternic restricționat de: a) turbiditatea apei; b) adâncimea apei.

• dioxidul de carbon din atmosferă este suficient și nu mai este un factor restrictiv asupra fotosintezei, cum se întâmplă adeseori în apă.

• Mediul terestru nu era ocupat de forme de viață competitive pentru plante.

[modificare] Adaptări ale plantelor la mediul de viață terestru

• Apariția țesuturilor conducătoare.
• Prezența cuticulei.
• Prezența stomatelor.
• Apariția semințelor.

Secundar unele plante s-au adapta la mediul de viață acvatic (plante hidrofite).

[modificare] Reproducerea

Reproducerea reprezntă procesul de multiplicare al organismelor, și este deci caracteristică și plantelor. Plantele se port multiplica prin reproducere asexuată, reproducere sexuată sau reproducere care cuprinde ambele tipuri enumerate anterior. Indiferent de tipul de reproducere, stadiul de la care se pornește poartă numele de germene. Reproducerea sexuată se face cu ajutorul germenilor sexuați, iar reproducerea asexuată se face cu ajutorul germenilor asexuați. Germenii sexuați poartă numele de zigoți. Germenii asexuați pot fi de două feluri specializați și nespecializați. Germenii specializati asexuați pot fi spori sau zooospori. Germenii asexuați nespecialiyati pot fi: bulbi, rizomi, tuberculi, sau fragmente de organe vegetative.
Au fost descrise la plante, folosindu-se drept criteriu circulația informației genetice de la ascendenți la descendenți trei sisteme de reproducere.
1. Sistemul de reproducere biparentală prin fertilizare încrucișată
2.Sistemul de reproducere uniparentală prin autofecundare
3.Sistemul de reproducere uniparentală fară fertilizare.

[modificare] Sistemul de reproducere biparentală prin fertilizare încrucișată

Această formă de reproducere este o reproducere sexuată. Ea implică participarea la actul reproducerii a doi genitori diferiți genetic și fecundație. Rezultă un descendent ce primește două fluxuri informaționale. Acest sistem este cea mai importantă sursă de variabilitate intraspeifică (care are loc în interiorul unei specii). Tipul este intâlnit la plantele inferioare și la cele superioare ce posedă flori unisexuate sau hermafrodite

[modificare] Sistemul de reproducere uniparentală prin autofecundare

În acest tip de reproducere sexuată participă o singură plantă genitoare hermafrodită sau unisexuată monoică și autofecundarea. Descendenții primesc un singur flux informațional. Acest sistem oferă avantajul că planta se poate reproduce și se pot asigura menținerea și multiplicarea genotipurilor bine adaptate

[modificare] Sistemul de reproducere uniparentală fară fertilizare.

Este un sistem de reproducere asexuată, în care nu are loc procesul de fecundare. Se implică în acest caz o singură plantă genitoare. Descendenții primesc în acest caz un singur flux informațional.
Sistemul se întâlnește sub două forme
a) apomixie vegetativă
b) agamospermie

[modificare] Concluzii

Cele trei sisteme de reproducere au fiecare dintre ele avantaje și dezavantaje. Ele nu sunt complet delimitate. Astfel în cadrul unei specii pot să existe împreună două sau trei sisteme de reproducere. Într-un anumit moment poate să domine unul dintre aceste sisteme în funcție de condițiile concrete de mediu.
Scopul final al reproducerii este supraviețuirea speciei.

[modificare] Studiul plantelor

Dintre lucrările științifice care tratează plantele cele mai reprezentative sunt cele ce poartă denumirea de Floră. Aceste lucrări tratează în modul cel mai amănunțit posibil totalitatea palntelor dintr-o anumită regiune sau dintr-o anumită țară.

[modificare] Clasificarea regnului Plantae

În legătură cu clasificarea regnului Plantae, ca de altfel în toate clasificările, există mai multe păreri, iar unele dintre acestea pot fi asemănătoare sau mai puțin asemănătoare. Cea mai recentă clasificare din literatura română de specialitate este cea a prof. univ. dr. Vasile Ciocârlan care a fost publicată în lucrareea Flora Ilustrată a României, Editura Ceres, București,2000.
Dintre clasificările existente amintim:

• Clasificarea Regnului Plantae după Al. Beldie 1977

• Clasificarea Regnului Plantae după Anca Sârbu, 1999

• Clasificarea Regnului Plantae după Flora Ilustrată a României, V. Ciocârlan, 2000

• Clasificarea Regnului Plantae după Systema Naturae 2000

[modificare] Bolile plantelor

Prin noțiunea de boalǎ se înțelege orice tulburare de ordin fiziologic sau anatomo- morfologic care se manifestă pe întreaga plantă sau numai pe anumite organe ale acesteia. În funcție de natura cauzelor care le provoacă, bolile plantelor pot fi infecțioase (parazitare) și neinfecțioase (fiziologice). Bolile infecțioase (parazitare) sunt provocate de diferiți agenți patogeni din categoria micro-organisemelor și a plantelor superioare parazite. În raport cu agenții patogeni care le provoacă, bolile infecțioase pot fi:

• viroze = boli provocate de virusuri;
• bacterioze = boli provocate de bacterii
• micoze = boli cauzate de ciuperci;
• antofitoze = boli provocate de antofite parazite. Bolile neinfecțioase (fiziologice) sunt provocate de o serie de factori de mediu (umiditate, temeperatura, sol, poluarea mediului etc.) care determină perturbări în procesele fiziologice și în morfologia și anatomia plantelor. Bolile neinfecțioase nu se transmit de la o plantă la alta.

[modificare] Protecția plantelor

Protecția plantelor este știința care se ocupa cu studiul bolilor și al dăunǎtorilor plantelor de cultură, precum și cu mǎsurile de prevenire și combatere a acestora. Ea cuprinde două discipline: fitopatologia și entomologia.

[modificare] Medalia florilor

Cea mai veche reprezentare a unei plante care a fost găsită datează de acum 7000 de ani de pe o medalie descoperită într-un mormânt din Altai. Pe această medalie este reprezentat un trandafir

Desertul Sahara

Sahara cu cele 9.000.000 km² este deșertul cel mai mare de pe Pământ. Ea cuprinde o treime din Africa, aproximativ suprafața Statelor Unite ale Americii, sau de 26 ori mai mare decât suprafața Germaniei. Acest deșert uscat se întinde de la țărmul Oceanului Atlantic până la Marea Roșie alcătuind un trapez cu o lățime în vest de 4.500 - 5.500 km, iar în nord-sud cu latura de 1500 - 2.000 km. Cea mai mare parte a pustiului este stâncoasă (Hamada) cu pietriș (Serir), pustiul de nisip (Erg) ocupând o suprafața mai redusă.

Oază în Libia

Cuprins [ascunde] 1 Etimologie 2 Așezare 3 Geografie 4 Geologie 5 Zăcăminte 6 Istoric 7 Populație 8 Vegetație 9 Faună 10 Vezi și 11 Legături externe

[modificare] Etimologie

Denumirea Sahara provine din limba arabă - „Sahara” în dialectul Tuareg înseamnă „deșertul de nisip”. O altă ipoteză este aceea că provenința expresiei ar fi „sahraa” sau „es-sah-ra” ce înseamnă sterp, steril. Romanii au numit ținutul din sudul provinciei Cartagina „Deserta” ca ținut nelocuit, părăsit. În Evul Mediu era numit pur și simplu „Marele Deșert”, iar în secolul al XIX-lea a primit denumirea de azi - „Sahara”. Arabii denumesc Sahara „Bahr bela ma” ce ar însemna „Mare fără apă”.

[modificare] Așezare

Deșertul Sahara ocupă aproape în întregime nordul Africii, extins pe 5630 km de la vest la est, respectiv de la Oceanul Atlantic și până la Marea Roșie, și pe 1930 km de la nord la sud, de la Munții Atlas și țărmul Mării Mediterane și până în zona savanelor din regiunea Sudan. În sens restrâns, se întinde în est numai până la Valea Nilului; deșertul de la est de Nil, până la Marea Roșie, este cunoscut sub numele de Deșertul Arabiei. Sahara ocupă mari porțiuni din statele Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan și o mică parte din Senegal și Burkina Faso.

[modificare] Geografie

O imagine tipică de deşert fierbinte, din Arabia Saudită

Clima este tropical-deșertică, cu temperaturi medii ridicate (38 °C), deosebit de fierbinte și uscată; vântul dominant tot timpul anului este vântul Pasat, un vânt uscat ce aduce ploi rare. Variațiile mari de temperatură de la zi la noapte au determinat formarea deșertului. Iarna, pe timpul nopții temperatura scade până la -10 grade, pe când vara atinge în timpul zilei 58 de grade Celsius. Precipitațiile sunt reduse (20-200 mm/an) și amplitudini termice diurne foarte mari (30 °C în aer și 70 °C pe sol). Temperatura medie a lunii ianuarie este de +10 °C, iar a lunii iulie 35 °C. Temperatura maximă absolută a fost înregistrată în septembrie 1922 la Al-'Azīzīyah (Libia), iar minima absolută -18 °C (pe timp de noapte). Sahara este o regiune endoreică, lipsită de cursuri de apă permanente, rețeaua hidrografică fiind reprezentată prin ueduri, care se umplu cu apă în timpul ploilor ocazionale.
Munții din Sahara sunt: Hoggar, Tassili n'Ajjer și Tibesti cu vârful Emi Koussi (3415 m), și sunt de asemenea gropi (cratere) făcute de meteoriți, cea mai mare atingând diametrul 31km

[modificare] Geologie

Fundamentul cristalin, acoperit de gresii și calcare paleozoice, mezozoice și terțiare, apare la suprafață în vest, precum și în masivele muntoase centrale. Sunt caracteristice dunele de nisip, hamadele (în zonele montane și în platourile vulcanice din Libia și din Mauritania), regurile și ergurile.
Cercetătorii deșertului au stabilit prin studiul rocilor, fosilelor din Sahara că în acest ținut în trecut (o perioadă de milioane de ani) au fost perioade diferite succesive „umede” și „uscate”. Faptul că au fost zone cu o vegetație mai bogată este dovedit și de o serie de „picturi pe stânci” din vadul râului uscat Vadi sudul Egiptului și nordul Sudanului, (Nubia). Deșertul are în general două tipuri de climat: subtropical uscat în nord și tropical uscat în sud.
Climatul subtropical uscat din nord este cauzat de temperatura constantă ridicată datorată Tropicului Racului, iernile sunt considerate reci pentru condițiile de deșert cu o medie de 13° C. Verile sunt foarte fierbinți cu temperatura maximă înregistrată de 58° C. Precipitațiile sunt de aproximativ 76 mm/an. Ele cad îndeosebi din decembrie până în martie, și aproape deloc în mai-iunie. În luna august se înregistrează cele mai multe furtuni de nisip.
Climatul tropical uscat al regiunii sudice este dat în general de o masă de aer continental stabil și o masă instabilă de aer marin. Temperatura medie în această regiune este de 17.5° C. Precipitațiile medii anuale în această zonă sunt în general de 5 inch și poate apărea zǎpadă în zonele mai înalte, în zona vesticǎ a regiunii tropicale. Curentul reduce semnificativ precipitațiile și scade temperatura medie crescând umiditatea și probabilitatea de a se înregistra ceață.

[modificare] Zăcăminte

Nordul Saharei dispune de numeroase bogății naturale. Petrolul și gazele naturale sunt extrase din Algeria, Libia și Tunisia, iar fierul și fosforitele, din Mauritania și Sahara Occidentală. Alte zăcăminte existente: sare, cărbuni, cupru, mangan, uraniu, plumb, volfram, titan și zinc.

[modificare] Istoric

În perioada neolitică o parte a deșertului era mai umedă decât azi, ceea ce a determinat formarea culturilor de pe valea Nilului, Eufratului, și valea Tigrului. În secolul al VI-lea î.Hr. locuitorii acestei regiuni se ocupau cu agricultura și abia în secolul al II-lea î.Hr. cu creșterea cailor (conform picturilor din peșteriile din Egipt Anatolia, bazinul mării Egee). În Epoca Bronzului în secolul al XVI-lea î.Hr. s-au perfecționat armele de luptă, introducându-se carele de luptă (război). În timpul faraonului Ramses al III-lea sunt amintite 92 care de război, 184 de cai, luate ca pradă de război în campania militară din Libia. În secolul I î.Hr. începe perioada uscată a Saharei ceea ce a determinat diminuarea treptată a agriculturii și creșterii animalelor. Prin cucerirea Egiptului de către asirieni în secolul al VII-lea î.Hr. ajunge cămila în Africa, înlocuind treptat calul; în timpul lui Ptolomeu este deja dezvoltată creșterea cămilelor. În Sahara centrală din secolul al V-lea î.Hr. înflorește imperiul Garamantului, un oraș de oază care face un comerț intensiv cu bazinul mării mediterane (greci, romani), acest imperiu fiind mai târziu cucerit de arabi.

[modificare] Populație

Populația rară a Saharei constă în special din arabi, berberi, mauri; pe lângă aceștia sunt neamurile tubu și tuaregilor (60%). Pe lângă creșterea animalelor care era până în secolul al XIX-lea, comerțul cu caravanele prin deșert a devenit o importantă ramură economică a acestor popoare nomade. Regimul statelor din această regiune încearcă să determine populația nomadă de a se stabili în localități, ceea ce a dus la o serie de conflicte. Structura populației este influențată și de descoperirea zăcămintelor de țiței și gaz natural, apărând în partea nordică a deșertului o serie de așezări noi. În vestul deșertului Libiei sunt regiuni mari din deșert fără populație.

[modificare] Vegetație

Vegetația este xerofilă, rară și cuprinde circa 1000 de specii. În cele circa 90 de oaze mari se cultivă curmali, legume, cereale, etc.

Savana

Salt la: Navigare, căutare

Savană
Regiune de savană din Parcul Național Tarangire
'
'
{{{punct-4}}}	{{{descrie4}}}
{{{punct-5}}}	{{{descrie5}}}
{{{punct-6}}}	{{{descrie6}}}
{{{punct-7}}}	{{{descrie7}}}
{{{punct-8}}}	{{{descrie8}}}
{{{punct-9}}}	{{{descrie9}}}
{{{punct-11}}}	{{{descrie11}}}
{{{punct-12}}}	{{{descrie12}}}
{{{punct-13}}}	{{{descrie3}}}
{{{punct-14}}}	{{{descrie14}}}
{{{punct-15}}}	{{{descrie15}}}
v • d • m

Savana este un tip de stepă africană, semiaridă, situată în regiunea tropicală din partea centrală a Africii.

[modificare] Biotop

Biotopul este diferit de cel al altor stepe. În savană cad mai puține precipitații decât în stepa europeană. Clima în savană este mai caldă, iar anual sunt înregistrate secete. Solurile sunt mai puțin fertile, iar luminozitatea este maximă. Sunt 2 anotimpuri principale: sezonul secetos și sezonul umed.

[modificare] Flora

Flora savanei este una adaptată condițiilor climaterice neprielnice din savană. Astfel în savană se întâlnesc așa arbori, precum baobabul, care oferă faunei fitofage a savanei hrana necesară. Însă vegetația dominantă este cea ierboasă. Astfel, pentru a supraviețui, arborii și arbuștii depozitează în trunchi apă pentru a supraviețui sezonului secetos, iar plantele ierboase își usucă partea superioară a corpului (situată deasupra solului), transportând substanțele hrănitoare și apa la rădăcini, și astfel reduc evaporarea apei.

[modificare] Fauna

Fauna este reprezentată de mai multe tipuri de animale:

• carnivore:
  • leul,
  • hiena,
  • leopardul,
  • ghepardul;
• primate:
  • babuinul;
• cornute:
  • antilopa;
  • antilopa-gnu.

Dunarea

Salt la: Navigare, căutare

Fluviul Dunărea
— Codul râului: XIV.1 —
Cotul Dunării la Visegrad
Date geografice
Zonă de izvorâre	Munții Pădurea Neagră
Cotă la izvor	1.078 m.d.M.
Emisar	Marea Neagră
Cotă la vărsare	0. m.d.M.
Punct de vărsare	Sulina
Diferență de altitudine	1.078 m
Date hidrologice
Bazin de recepție	817.000 km²
Lungimea cursului de apă	2.860 km
Debit mediu	6.500 m³/s
Date generale
Țări traversate	Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina
Afluenți	Iller-Günz -Mindel-Ris- Lech - Regen - Altmühl - Isar - Inn - Enns - Morava - Leitha - Váh - Hron - Ipel - Sió - Dráva - Vuka - Tisa - Sava - Timiș - Velika Morava - Caraș - Nera - Ponicova - Cerna - Jiu - Iskar - Olt - Vedea - Argeș - Ialomița - Siret - Prut
Principalele localități traversate	Ulm - Germania Ingolstadt - Germania Regensburg - Germania Passau - Germania Linz - Austria Krems - Austria Viena - Austria Bratislava - Slovacia Komárno - Slovakia Komárom - Ungaria Esztergom - Ungaria Visegrád - Ungaria Budapesta - Ungaria Baja - Ungaria Vukovar - Croația Bačka Palanka - Serbia Novi Sad - Serbia Belgrad - Serbia Smederevo - Serbia Moldova Nouă - România Orșova - România Drobeta-Turnu Severin - România Calafat - România Vidin - Bulgaria Lom - Bulgaria Oreahovo - Bulgaria Nikopol - Bulgaria Svishtov - Bulgaria Ruse - Bulgaria Silistra - Bulgaria Corabia - România Turnu Măgurele - România Zimnicea - România Giurgiu - România Oltenița - România Călărași - România Fetești - România Cernavodă - România Hârșova - România Brăila - România Galați - România Pătlăgeanca - România Tulcea - România Sulina - România Izmail - Ucraina
Principalele baraje	Porțile de Fier I Porțile de Fier II
Principalele porturi	Orșova, Drobeta Turnu Severin, Tulcea, Galați
Principalele poduri	Podul Regele Carol I, România
Hartă a cursului principal al Dunării
modifică

Dunărea este al doilea ca lungime între fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăște din munții Pădurea Neagră (Germania) sub forma a două râuri numite Brigach și Breg, ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1241m) și se unesc în orașul Donaueschingen (altitudine: 678 m) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau, pronunțat /'do.nau/. Dunărea curge către sud-est pe o distanță de aproximativ 2.860 km, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră s-a format Delta Dunării.
Dunărea este un important drum fluvial internațional, curgând prin 10 țări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) și are afluenți în alte șapte țări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad.  




Istorie
Napoleon numea Dunărea "regele râurilor europene", iar Nicolae Iorga, "cea mai bogată în daruri", ea bucurându-se de atenția popoarelor continentului; pe malurile ei s-au făurit și au durat până în zilele noastre civilizații milenare. Pentru Țara Românească și pentru Moldova, fluviul Dunârea a fost linia de încercate lupte cu Imperiul Otoman: "Oriunde ați vedea-o în țara noastră, Dunărea e (...) ca o ființă care a văzut și a suferit multe și poartă în chipul său urma tuturor luptelor" (George Vâlsan)

[modificare] Etimologie

Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru / Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile grecești și Danubius în cele latino-romane.
Denumirea dată de romani "Danubius" (Zeul fluviilor) a fost mai târziu preluată de alte popoare, și modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară, Dunav în limba croată, Dunav; Дунав în limba bulgară și limba sârbă , Дунай (Dunai) în limba ucraineană, pentru țările riverane, și Danube în limba engleză și limba franceză și Tuna în limba turcă.
Numele din limba română, Dunărea, deși este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S-a încercat o explicație printr-un nume intermediar, *Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucție a lingviștilor moderni.

[modificare] Regimul hidrologic

Donaueschingen
(izvorul Dunării)

Din cauza așezării geografice în cadrul continentului a bazinului hidrografic dunărean, la contactul dintre climatul temperat-oceanic din vest, temperat-contintental din est și influențele baltice în nord, regimul hidrologic al Dunării se caracterizează prin existența unor importante variații de nivel și de debit în cursul anului și în decursul timpului.
Apele mari se produc primăvara ca urmare a topirii zăpezilor și ploilor abundente, însă în cursul superior și mijlociu, au loc în lunile martie-aprilie, iar în cel inferior, în mai. Creșterea debitului are loc din amonte spre aval: 1.470 m³/s la Passau, 1.920 m³/s la Viena, 2.350 m³/s la Budapesta, 5.300 m³/s în defileul Porților de Fier, 6.470 m³/s la Ceatalul Ismail. Debitele maxime reflectă regimul continental al fluviului: 15.100 m³/s la Orșova (13 aprilie 1940), 15.900 m³/s (mai 1942) si 15.500 m³/s la Ceatalul Ismail (5 iunie 1970). Debitele cele mai mici se înregistreaza toamna și uneori iarna: 1.250 m³/s la Orșova (12 ianuarie 1954), 1.450 m³/s Oltenița (ianuarie 1964), 1.350 m³/s la Ceatalul Ismail (octombrie 1921).

[modificare] Temperatura apelor

Temperatura apelor Dunării se află sub influența directă a temperaturii aerului și într-o măsură mai mică sub cea a factorilor locali. Încălzirea apelor începe în luna martie și ține până în luna august, după care urmează procesul de răcire. Gheața poate să apară din prima decadă a lunii decembrie până la începutul lunii martie. Durata podului de gheață este în medie de 45-50 de zile. Fenomenul de dezgheț se produce primăvara, cel mai frecvent din aval spre amonte, într-o perioada de câteva zile (4-8 zile).

[modificare] Lungimea Dunării repartizată pe țări

• Germania: malul drept 678,6 km, malul stâng 687,0 km
• Austria: malul drept 357,5 km, malul stâng 321,5 km
• Slovacia: malul drept 22,5 km, malul stâng 172,1 km
• Ungaria: malul drept 471,2 km, malul stâng 275,2 km
• Croația: malul drept 137,5 km
• Serbia: malul drept 449,9 km, malul stâng 358,0 km
• Bulgaria: malul drept 471,6 km,
• România: malul drept 354,1 km, malul stâng 1050 km
• Republica Moldova: malul stâng 0,6 km
• Ucraina: malul stâng 79,6 km

[modificare] Bazinul Dunării repartizat pe țări^[1]

• România (29.9%),
• Ungaria (11.7%),
• Austria (10.2%),
• Serbia (10.3%),
• Germania (7.5%)
• Slovacia (5.8%),
• Bulgaria (5.2%),
• Bosnia și Herțegovina (4.8%),
• Croația (4.5%),
• Ucraina (3.8%),
• Republica Cehă (2.6%),
• Slovenia(2.2%),
• Elvetia (0.32%),
• Republica Moldova (0.29%),
• Italia (0.15%),
• Polonia (0.09%),
• Albania (0.03%)

[modificare] Dunărea în România

Dunărea între Drobeta-Turnu Severin și Orșova

Delta Dunării în România(2010)

Cursul inferior se desfășoară pe o distanță de 1.075 km, între localitățile Baziaș și Sulina, făcând graniță cu Serbia (235,5 km), Bulgaria (469,5 km), Republica Moldova (0,6 km) și Ucraina (53,9 km). Datorită faptului că traversează o multitudine de regiuni naturale, cursul inferior este împărțit în 5 sectoare (Ujvari, 1972):

• Defileul carpatic (144 km)
• Sectorul sud-pontic (566 km)
• Sectorul pontic oriental cu bălți (195 km)
• Sectorul predobrogean (80 km)
• Sectorul deltaic (90 km)

Dunărea colectează majoritatea râurilor din România cu excepția celor din Dobrogea, transportând anual circa 60 de milioane de tone de aluviuni și 200 de miliarde m³ de apă. De asemenea, prezintă importanță deosebită pentru: navigație, hidroelectricitate, piscicultură, furnizând apă pentru industrie, agricultură, populație.
În Lunca Dunării se află multe așezări printre care 18 orașe, (Moldova Nouă, Orșova, Drobeta-Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Oltenița, Călărași, Fetești, Cernavodă, Hârșova, Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea și Sulina), fiind traversată de cinci șosele și două căi ferate.
În anii socialismului, s-au făcut desecări de-a lungul Dunării, ocazie cu care lacuri, precum Potelu, Greaca, Nedeia, au dispărut. Aceste lacuri rețineau apa în timpul inundațiilor și erau o sursă importantă de pește. În prezent, lipsa acestor lacuri duce la consecințe grave în perioadele de inundații.
Afluenții de pe sectorul român al Dunării sunt: Nera, Ribiș, Pârâul Țiganilor, Râul Mic, Prva, Valea Mare, Baronul, Boșneag, Varad, Sicolovăț, Alibeg, Liuborajdia, Crușovița, Caonița, Camenița, Oravița, Zascoc, Berzasca, Recica,Suva, Cozla, Sirina, Elișeva, Saraoschi, Stariște, Paolina, Sușcava, Ciuceavca, Iuți, Tișovița, Recița, Liubotina, Plavișevița, Ponicova, Mraconia, Costinețiu, Suhodolu, Mala, Valea Satului, Eșelnița, Dâlboca, Groțca, Cerna, Bahna, Vodița, Jidoștița, Dudaș, Topolnița, Bistrița, Blahnița, Drincea, Sărăceaua, Desnățui, Nedeia, Jiu, Jieț, Celei, Ursa, Olt, Oltul Mic, Călmățui, Sâi, Vedea, Pasărea, Argeș, Mostiștea, Berza, Almălău, Begena, Galița, Canlia, Canaraua Fetei, Jegălia, Valea Mare, Vederoasa, Urluia, Rasova, Peștera, Țibrin, Dunărea, Calachioi, Chichirgeaua, Ialomița, Topolog, Nămolești, Călmățui, Bașburun, Aiorman, Greci, Cerna, Valea Plopilor, Jilila, Siret, Prut, Gârla Ciulinețul, Luncavița.