iepurii

Termenul de iepure desemnează o serie de specii de mamifere cu urechi lungi din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Acestea se clasifică în 2 categorii: iepure de câmp şi iepure de casă. Din punct de vedere genetic cele două specii sunt complet diferite şi nu se pot înmulţi între ei. Iepurele european (Oryctolagus cuniculus) este la originea multor rase de iepuri de casă, crescuţi în prezent în lumea întreagă.

Iepurele de casă

Iepurele de casă a păstrat multe dintre particularităţile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopţii. Când are posibilitatea, chiar şi iepurele de casă sapă adăposturi în pămant şi acolo îşi stabileşte culcuşul.
Iepurele este un animal deosebit de fertil şi naşte câte 7-8 pui, câteodată chiar mai mulţi la o singură sarcină. Drept rezultat al domesticirii, iepurii de casă nu manifestă caracter sezonier în privinţa înmulţirii, însă în lunile de toamnă, în condiţiile scăderii duratei zilei, se manifestă o reducere uşoară a activităţii sexuale. Acest fapt dă posibilitatea ca, anual, de la o singură femelă (iepuroaică) să se obţină un număr de 5-6 naşteri, însumând în medie un număr de 34-40 de pui. Coeficientul ridicat de înmulţire la iepure este dat şi de perioada scurtă de gestaţie, proprie acestei specii, de numai 30-32 de zile. Femelele de iepure pot fi fecundate imediat dupa naştere, deoarece această specie combină în mod fericit sarcina şi lactaţia. Această particularitate este exploatată pe scară largă în practică. Fecundarea în termen de zece zile de la naştere se practică în sistemul de creştere intensivă, fecundarea din cea de a zecea până în cea de a douăzecea zi pentru sistemul de creştere semi-intensiv, iar după a douăzecea zi în sistemul de creştere extensivă a iepurilor. Dezvoltarea embrionară a fătului decurge de asemenea foarte repede. În cea de a 13-a - 15-a zi, embrionii au mărimea unei nuci, în cea de a 20-a zi, ei sunt aproape formaţi în întregime şi încep să capete caracterele morfologice (de formă şi aspect) specifice speciei. Femelele de iepure nasc, cel mai adesea, în timpul nopţii sau în primele ore ale dimineţii. Durata naşterii este de 15-20 de minute. Puii se nasc cu o greutate de la 45 la 80 de grame, în funcţie de rasa din care provin.
Caracteristici

• Un iepure matur poate ajunge la 3-6 kg în greutate, în funcţie de sex şi rasă.
• Poate trăi până la 7 ani
• Formula dentară: 2 * (I 2/1, C 0/0, P 3/2, M 3/3) = 28
• Temperatura medie a corpului: 39 C
• Urechi puternic vascularizate
• Până la 0,5 m lungime
• Incisivi dezvoltaţi
• 4 perechi de glande mamare
• Auzul bine dezvoltat

Creşterea iepurilor de casă (cuniculicultura) este o subramură relativ nouă a creşterii animalelor, asigurând carne dietetică de calitate superioară, piei frumoase, lână şi alte produse suplimentare, fără a uita frumuseţea acestor animale drăgălaşe.

Cecotrofia

Termenul cecotrofie înseamnă reingestia crotinelor. Crotinele reprezintă un conglomerat sferoid de fecale de cai, oi, iepuri etc., cunoscute în vorbirea curentă ca "căcăreze". ^[1] Cecotrofia, adică faptul de a-şi mânca căcărezele, este un act fiziologic normal, absolut necesar şi deosebit de important pentru hrănirea iepurelui.
Dacă la animalele rumegătoare, precum vaca sau oaia, acţiunea microorganismelor asupra hranei ingerate se produce în prima parte a aparatului digestiv, adică în stomac şi în intestinul subţire, iar substanţele cu valoare nutritivă sunt absorbite de organism datorită siprafeţei mari de digestie, la iepure, care este un rozător, microorganismele care descompun hrana se găsesc abia în partea finală a aparatului digestiv, şi anume în cecum. Acest organ joacă un rol foarte important în hrănirea iepurelui, deoarece hrana staţionează în el circa 6 ore, timp în care microflora bacteriană o descompune în elemente nutritive foarte importante. Abia prin cecotrofie, adică mâncând căcărezele moi rezultate, iepurele beneficiază în totalitate de elemntele nutritive ale hranei ingerate iniţial. ^[2]
Iepurele elimină două feluri de ecremente: ^[3]

• Crote dure. Acestea sunt sferice, cu diametrul de circa 1 cm, cu un conţinut mare de fibre. Se regăsesc pe podeaua cuştilor în care sunt crescuţi.
• Crote moi. Acestea nu se regăsesc în cuşti, deoarece iepurele le preia direct din anus. Crotele moi, denumite şi cecotrofe, au forma de ciorchini cu boabe de 4 mm, legate cu un mucus. Culoarea suprafeţei este verzuie. Iepurele le înghite fără să le mestece. Ele ajung în stomac, de partea opusă pilorului, şi se amestecă cu hrana proaspăt ingerată, de unde ajung în intestin, care absoarbe elemente nutritive conţinute în acestea.

  Iepurele de câmp

  Lungimea corpului este de 48-52 cm la care se adaugă coada de 8-9 cm. Greutatea este de 4 kg, iar în unele cazuri poate ajunge şi până la 6 kg. Culoarea blănii variază în funcţie de loc şi anotimp, nuanţa generală fiind cenuşie-roşcată. Este răspândit din deltă până la munte. Se hrăneşte cu iarbă, morcovi, cereale, iar iarna cu scoarţa copacilor. Femela naşte pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte. Gestaţia este de 42-43 de zile.

Calendarul gregorian

Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. O modificare a calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius și a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea(numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582.^[1]

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic.

inventarea calendarului gregorian

Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paștele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul conciliu de la Niceea în anul 325. Deși unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creștine să sărbătorească Paștele în aceeași zi, în realitate aceasta nu s-a întâmplat. Biserica Alexandriei sărbătorea Paștele în sâmbăta după sau în a 14-a zi după luna plină care cădea după echinoțiul de primăvară, pe care l-au stabilit pe 21 martie. Însă Biserica Romei considera că echinocțiul cădea pe 25 martie și folosea altă zi a de sărbătorire. Din secolul al X-lea, toate bisericile (cu excepția a câteva de la granița Imperiului Bizantin), au adoptat Paștele alexandrin, care plasa încă echinocțiul pe 21 martie. Deși călugărul britanic Beda Venerabilul notase deja schimbarea datei în 725, ea a continuat să se schimbe chiar în secolul al XVI-lea.

Mai mult, numărarea fazelor lunii care erau folosite ca să calculeze Paștele erau fixate pe calendarul iulian după un ciclu de 19 ani. Aceasta era o aproximație care dădea o eroare de o zi la 310 ani. Astfel, până în secolul al XVI-lease acumulase o diferența de patru zile.

O rezolvare a problemei s-a găsit prin definirea unei reguli: anii divizibili prin 100 vor fi ani bisecți numai dacă sunt divizibili și prin 400. Astfel, în ultimul mileniu, anii 1600 și 2000 au fost bisecți, dar 1700, 1800 și 1900 nu au fost. În acest mileniu, anii 2100, 2200, 2300 și 2500 nu vor fi ani bisecți, în timp ce anul 2400 va avea această calitate.

Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ștergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 și a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582. Totuși, datele de "5 octombrie 1582" până la "14 octombrie 1582" (inclusiv) sunt încă valide în aproape toate țările, deoarece cea mai mare parte a țărilor catolice n-a adoptat noul calendar la data specificată în bula papală, ci doar câteva luni sau chiar câțiva ani mai târziu (ultima în 1587). Ziua Anului Nou fusese deja standardizată în toată Europa Occidentală pe 1 ianuarie încă de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, inclusiv în țările care deveniseră protestante între timp, precum erau Germania, Suedia și Anglia. Totuși, deși în Anglia ziua de 1 ianuarie a fost numită ziua Anului Nou, schimbarea numărului anului s-a făcut pe 25 martie – Lady Day (Bunavestire) până în 1752. (În Scoția s-a adoptat ziua de 1 ianuarie ca zi a Anului Nou doar în 1600, în condițiile în care s-a continuat folosirea calendarului iulian).

Uneori este necesar să se indice până și faptul că anii au două denumiri diferite datorită schimbării zilei de început a anului. De exemplu: "10 februarie/21 februarie 1751/1752". Această confuzie apare datorită faptului că Biserica și Statul au folosit de cele mai multe ori sisteme diferite de calendare.

Ciclul de 19 ani folosit pentru calendarul lunar a trebuit corectat cu 1 zi la fiecare 300 sau 400 de ani, (de 8 ori în 2500 de ani), împreună cu corecțiile necesare aplicate anilor care nu mai sunt bisecți, (1700, 1800, 1900, 2100,etc). De fapt, în felul acesta s-a introdus o nouă metodă de calculare a zilei Paștelui.

Adoptarea calendarului de către statele ne-catolice

Foarte puține țări au adoptat noul calendar pe 15 octombrie 1582. A fost vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania și Portugalia. Țările ne-catolice nu au fost de acord cu adoptarea reformei calendarului. Anglia, Scoția, ca și restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile care fac parte din ceea ce este acum SUA), nu au adoptat calendarul gregorian până în 1752, moment în care a fost nevoie de o corecție de 11 zile, (2 septembrie 1752 a devenit 14 septembrie 1752). În Imperiul Britanic s-au dat legi speciale pentru ca nu cumva să existe neîntelegeri cu privire la data plăților anuale sau lunare stabilite conform calendarului iulian.

Danemarca, Norvegia și zonele protestante ale Germaniei au adoptat noul calendar solar în 1700, datorită influenței astronomului danez Ole Rømer, dar nu au adoptat și schimbările făcute anului lunar. În loc de aceasta, ei au hotărât să calculeze ziua Paștelui folosind momentul echinocțiului și fazele lunii conform Tabelelor Rudolphine ale lui Kepler din 1627. Ei au adoptat schimbarea făcută anului lunar doar în 1776.

În cazul Suediei, schimbarea la calendarul gregorian a fost un proces gradual. S-a început schimbarea în 1700, dar s-a decis să se facă ajustarea cu 11 zile prin excluderea unei zile din anii bisecți (ziua de 29 februarie) din1700 până în 1740. În acest timp, nu numai că în Suedia calendarul era în dezacord atât cu cel iulian cât și cu cel gregorian pentru o perioadă de 40 de ani, dar diferența nu era fixă, ci se schimba la fiecare 4 ani. Pentru a face lucrurile și mai complicate, sistemul nu a fost corect folosit, iar zilele care ar fi trebuit excluse din anii 1704 și 1708 au rămas din motiv necunoscute în calendar. Regele Carol al XII-lea a recunoscut ineficiența sistemului și a hotărât abandonarea lui. Datorită complicațiilor apărute, s-a hotărât revenirea la calendarul iulian și introducerea unei zile suplimentare unice, 30 februarie, în anul 1712. Suedia a hotărât trecerea la calendarul gregorian în mod definitiv abia în anul 1753, când 17 februarie a devenit 1 martie.

În Rusia, calendarul gregorian a fost acceptat după Revoluția din Octombrie printr-un decret al Sovietului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918, care făcea ca ziua de 31 ianuarie să fie urmată de 14 februarie 1918.

În România, calendarul a fost introdus în 1919.

În Grecia, acest calendar a fost adoptat în 1924.

Această măsură nu a fost adoptată și de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an și adopta o nouă regulă pentru anii bisecți care făcea ca să nu fie nici o diferență între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia și altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit. Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim și câțiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit și vor continua să sărbătorească Nașterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100. Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă și armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paștele iulian, cu excepția Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paștele gregorian.

Republica China a adoptat în mod formal calendarul gregorian la proclamarea sa din 1 ianuarie 1912 dar, în curând, țara s-a prăbușit într-o epocă a dictaturilor militare, fiecare dictator folosind alt calendar. Unificarea Chinei sub autoritatea Kuomintang din octombrie 1928 a făcut ca , efectiv, prima zi a anului 1929 să fie 1 ianuarie a calendarului gregorian. Totuși, în Republica China a fort menținută numerotarea tradițională a lunilor și un Sistem al Erelor modificat, hotărând că primul an al Republicii Chineze a fost 1912. Acest sistem mai este folosit în Taiwan, unde s-a refugiat guvernul naționalist al Republicii Chineze. De la proclamarea sa din 1949, Republica Populară Chineză continuă să folosească calendarul gregorian cu lunile numerotate, dar cu anii denumiți în felul european.

Japonia a înlocuit calendarul tradițional cu calendarul gregorian pe 1 ianuarie 1873 dar, la fel ca și China, a continuat să numeroteze lunile și a folosit numele împăraților în locul Anno Domini (după Hristos): Meiji 1=1867, Taisho1=1912, Showa 1=1926 și Heisei 1=1989. Numerotarea anilor în stil occidental (西暦, seireki) este însă practicată în egală măsură, inclusiv de unele agenții guvernamentale.

Robotii

Un robot este este un operator mecanic sau virtual, artificial. Robotul este un sistem compus din mai multe elemente: mecanică, senzori și actori precum și un mecanism de direcționare. Mecanica stabilește înfățișarea robotului și mișcările posibile pe timp de funcționare. Senzorii și actorii sunt întrebuințați la interacția cu mediul sistemului. Mecanismul de direcționare are grijă ca robotul să-și îndeplinească obiectivul cu succes, evaluând de exemplu informațiile senzorilor. Acest mecanism reglează motoarele și planifică mișcările care trebuiesc efectuate.v

Terminologie

Sensul cuvântului s-a schimbat de-alungul timpului. Termenul robot (din cehă robot) a fost utilizat de Josef Čapek și Karel Čapek în lucrările lor de science fiction la începutul secolului 20. Cuvântul robot este de origine slavă și se poate traduce prin: muncă, clacă sau muncă silnică. Karel Čapek a descris în piesa sa R.U.R. din anul 1921 muncitori de asemănare umană, care sunt crescuți în rezervoare. Čapek folosește în lucrarea sa motivele clasice degolem. Denumirea de astăzi a creaturilor lui Čapek este de android. Înaintea apariției termenului de robot s-au utilizat de expemplu în uzinele lui Stanisław Lem termenii automat și semiautomat.

Tehnica de bază

Roboții sunt realizați mai ales prin combinația disciplinelor: mecanică, electrotehnică și informatică. Între timp s-a creat din legătura acestora mecatronica. Pentru realizarea de sisteme autonome (care să găsească singure soluții) este necesară legătura a cât mai multor discipline de robotică. Aici se pune accent pe legătura conceptelor de inteligență artificială sau neuroinformatică (parte a informaticii) precum și idealul lor biologic biocibernetică (parte a biologiei). Din legătura între biologie și tehnică s-a dezvoltat bionica.

Cele mai importante componente ale roboților sunt senzorii, care permit mobilitatea acestora în mediu și o dirijare cât mai precisă. Un robot nu trebuie neapărat să poată să acționeze autonom, fapt pentru care se distinge între un robot autonom și unul teleghidat.

Robotică

Apariția deasă a roboților în film și literatură a atras atenția științei asupra acestui tip de mașini. Domeniul științific, care se ocupă de construcția roboților se numește robotică. Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1942 de Isaac Asimov în cartea sa, Runaround. Un domeniu general teoretic științific, care se ocupă de roboți, nu există. Acestea sunt mai ales subdomenii ale informaticii.

Vaca

Vaca este un animal domestic, membru a subordinului Ruminantia, rumegătoarele, familia Bovidae, care face parte din grupul vitelor cornute mari. Vacile sunt crescute pentru carne, piele, și lapte, și ca animale de tracțiune.

Vacă cu vițel
Clasificare științifică
Regn: Animalia Încrengătură: Chordata Subîncrengătură: Vertebrata Clasă: Mammalia Ordin: Artiodactyla Subordin: Ruminantia Familie: Bovidae Subfamilie: Bovinae Gen: Bos Specie: Bos taurus

Vaca are corpul acoperit cu păr scurt, culoarea variind după rasă. Capul are un bot lung, cu buze umede. Pe ele se găsesc nările. Ea are urechi mobile, și ochii mari. De gât atarna o cută de piele, numita salbă. Coarnele sunt goale pe dinăuntru. Trunchiul voluminos se termină cu o coadă lungă, cu peri în vârf. Pe partea ventrală se găsește o mamelă cu patru mameloane. Fiecare picior se termină cu două degete, învelite în copite cornoase, care protejează degetele. Vaca are pe mandibulă 6 incisivi lați, tăioși, îndreptați oblic înainte; pe maxilar ei lipsesc, partea anterioară a acestuia fiind acoperită cu o lamă cornoasă. Urmează un loc gol, numit bară (caninii lipsesc). Măselele au pe suprafața lor creste de smalț în formă de semilună.

Hrănirea

Stomacul vacii are 4 compartimente: burduf, ciur, foios și cheag. Această alcătuire este adaptată la o hrană vegetală păscută și înghițită repede. Burduful, voluminos, are o capacitate de circa 20 de litri; în el se depozitează iarba. Ciurul și foiosul au pereții încrețiți, iar în cheag se produce sucul digestiv.

Când paște, vaca apucă iarba cu buzele, o strânge cu limba într-un mănunchi și o retează cu incisivii, care se sprijină pe lama cornoasă. Iarba se adună în burduf. Când acesta se umple, vaca își găsește un loc de odihnă și începe să rumege; ea este un erbivor rumegător. Iarba trece din burduf în ciur și de aici în gură, unde este bine mestecată și rumegată, prin mișcările mandibulei la stânga și la dreapta. Iarba mestecată și îmbibată cu salivă trece de data aceasta în foios și de aici în cheag, unde se continuă digestia, care se termină în intestinul subțire.

Înmulțirea

O dată pe an, vaca dă naștere unui vițel, pe care îl hraneste cu lapte produs de mamele.

În România

Există 1,19 milioane de exploatații cu 1,73 milioane vaci și junici, cu o medie de 1,46 vaci / exploatație. 98% din exploatații sunt în cadrul sectorului privat.

Perioada 1989 - 2003

Până în 1989

După 1989 sectorul creșterii taurinelor s-a schimbat dramatic, atât în structură, cât și în număr de animale. Numărul mare de taurine de aproximativ 6,2 milioane capete,din care 2,45 milioane erau vaci și juninci (39%) a scăzut continuu. In 2003 erau în total 2,8 milioane taurine cu 1,75 milioane vaci și juninci (62,3 %).

O vacă din rasa Brună elveţiană