Rinocer

Rinocerul este singurul animal imparicopitat supraviețuitor al familiei Rhinocerotidae, care mai conține doar cinci specii. Două dintre aceste specii sunt native Africii și trei Asiei de sud. Trei din cele cinci specii — rinocerul javanez, rinocerul de Sumatra și rinocerul negru — sunt amenințate critic. Rinocerul indian este amenințat, în sălbăticie existând mai puțin de 2500 de indivizi. Rinocerul alb este clasificat ca vulnerabil, cu aproximativ 14 500 de indivizi în sălbăticie.

Hipopotamul

Hipopotamul (Hippopotamus amphibius) este un mamifer african amfibiu, cel mai mare nerumegător. Numele său provine din limba greacă, având semnificația de cal de râu (ἵππος, hippos = cal, ποταμός, potamos = râu, fluviu). Hipopotamul, numit și hipopotamul amfibiu, este una din cele două specii aparținând genului Hippopotamidae, cealaltă fiind hipopotamul pitic (Hexaprotodon liberiensis). Hipopotamul mascul este numit taur, femela este numită vacă, iar puiul este numit vițel.Are corpul în forma de butoi, o gură enormă, picioare scurte și câte patru degete la fiecare picior. Poate atinge lungimea de 3,5 m, înălțimea la umeri de 1,5 m și greutatea de 3.200 kg. Pielea este foarte groasă, aproape lipsită de păr, de o culoare brun-cenușie pe spate, dar mai deschisă, roz, pe partea ventrală. Urechile și nările ramân la suprafața apei când restul corpului este scufundat. Hipopotamii trăiesc în apropierea râurilor, lacurilor, mlaștinilor sau a altor ochiuri de apă, de obicei în grupuri de 7 până la 15 indivizi. Nu există un dimorfism sexual evident, astfel că femelele și tinerii masculi sunt adesea confundabili.

Clasificare științifică
Regn:	Animal
Supraordin:	Laurasiatheria
Ordin:	Artiodactyla
Familie:	Hippopotamidae
Gen:	Hippopotamus
Nume binomial
Nume:	Hippopotamus amphibius
Clasificare:	Carl von Linné (1758)

Elefantul

Elefantul (Elephantidae) (greaca veche: ἐλέφαντ- [eléfant-]ἐλέφᾱς [eléfās]) face parte din familia Proboscidea (animale cu trompă). Fac parte din categoria celor mai mari animale patrupede terestre, care la naștere cântăresc 100 kg. Perioada de gestație durează 20 - 22 de luni.

Cel mai în vârstă animal în captivitate a avut 86 de ani și a trăit în Taipei, Taiwan. Greutatea medie a unui elefant este de 2-5 tone, atingând o înălțime de 4 m. Recordul l-a atins un mascul din Damaraland, Namibia (1978) care a avut 4,21 m înălțime și o lungime de 10,39 m.

Acest mamifer uriaș a fost și este vânat de către braconieri pentru coarnele lor de fildeș foarte valoroase. Toate speciile de elefanți sunt pe cale de dispariție.^{[necesită citare]} Elefantul este singurul mamifer care nu poate sări

Girafa

Girafa este cea mai înaltă din toate speciile de animale. Masculii pot avea 4,8 - 5,5 m înălțime și o greutate de 900kg. Numele ei provine din arabă și înseamnă cea mai înaltă dintre toate.

Originară din Africa, girafa este înrudită cu familiile: Cervidae și Bovidae, dar aparține altei familiei, Giraffidae, care cuprinde doar girafa și ruda ei cea mai apropiată okapi

Girafele sunt faimoase datorită gâtului lor extrem de lung (care le permite să ajungă la frunzele cele mai înalte și mai fragede din arbori) și picioarelor anterioare care sunt mai lungi și mai mari decât cele posterioare. Structura osoasă a gâtului nu este diferită de cea a altor mamifere, neavând vertebre în plus, dar fiecare din cele șapte oase este mai lung. În plus are coarne mici acoperite cu piele (ossicoarne)

Există multe modificări specifice ale structurii girafei, care au evoluat aparte comparativ cu a altor mamifere, în special sistemul circulator. Inima girafei trebuie să pompeze o presiune sangvină practic dublă ca a multor alte mamifere mari pentru a putea menține fluxul sanguin normal. În partea superioară a gâtului girafei, există un sistem complex de regulare a presiuniisângelui care previne excesul acestuia când girafa coboară capul să bea.

Vasele sangvine din partea inferioară a picioarelor sunt supuse unei presiuni foarte mari. Girafa are o piele groasă și strânsă pe extremitățile inferioare ale picioarelor, care menține presiunea extravasculară ridicată, semănând ca funcție cu costumul unui pilot de avion supersonic.

Majoritatea sunetelelor pe care girafa îl emite cu ajutorul plămânilor săi enormi nu poate fi auzit de urechea umană, întrucât girafele comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor.

Limba de culoare neagră, foarte lungă (circa 45 de cm), îi permite să-și curețe urechile. Are două coarne și o creastă osoasă datorită dezvoltării excesive a oaselor frontale și nazale. Gura este diferită de cea a altor rumegătoare, buza superioară nu este tăiată ca la cămile, are o forma mai ascuțită. Are un sistem care îi permite să deschidă și să inchidă fosele nazale în mod voluntar, protejându-le de prf.

Blana este de culoare galbenă, cu pete de culoare mai închise sau mai deschise, petele de pe gât sau picioare sunt mai mici.

Girafele trăiesc în grupuri de 20-30 exemplare, la tinerețe, la bătrânețe caută singurătarea.

Reproducerea

Perioada de gestație la girafă este între 14 și 15 luni; naște un singur pui. Girafa naște în picioare iar sacul embrionar nu se rupe cand fătul cade pe sol. Girafele nou născute măsoară 1,8m. La puține ore după naștere , puiul de girafă poate alerga și nu se deosebește de cel care are o săptămână. Oricum în primele două săptămâni stau mai mult așezate și păzite de mama lor. Girafele adulte sunt prea mari pentru majoritatea carnivorilor, dar exemplarele mai tinere pot fi atacate de majoritatea carnivorilor : lei, leoparzi, hiene și câini sălbatici. Puiul devinde independend după 18 luni. Doar 25-50% dintre ei vor ajunge adulți, având o medie de viață de 20 și 25 ani.

Alimentația

Regimul alimentar al girafei este în acord cu fizicul; mănâncă frunzele arborilor folosind limba. Cele care traiesc în în sudul Africii preferă ramurile și frunzele care au spini. Când mănâncă alimente proaspete și suculente pot sta mult timp fără apă, dar în epoca de secetă parcurg mai multi kilometri pentru a bea apa din lacuri sau bălți. Alimentul favorit al girafei este Acacia, o specie de arbore care crește în savana, este un animal care alege mult mâncarea când poate să aleagă. Dar daca nevoia o cere ,nu are probleme în a se adapta la alte alimente. De asemenea consumă alte specii de arbori și iarbă. Pentru a bea sau a mânca iarbă , girafa trebuie să se aplece si se așează într-o poziție vulnerabilă.

Limba girafei cât și aparatul digestiv sunt adaptate să digere vegetale cu spini, pe care le digeră fără nici un tip de probleme. Girafele petrec 16-20 ore pe zi alimentându-se și dacă au pui, o pot face și în perioada cea mai călduroasă din zi cand animalele de pradă sunt inactive. Poate ajunge să mănânce și 65 kg de vegetale. Girafa la fel ca vaca, este un animal rumegător, are 4 stomacuri și digestia este asemănătoare celorlalte rumegătoare (digestia are nevoie de mult timp).

• 
 
• 
  

Zebra

Zebra este reprezentată de trei variante de animale care face parte din specia calului (Equidae) ordinul imparicopitate, (Perissodactyla). Astfel este varianta:

• Zebra Grevy (Equus grevyi)
• Zebra de stepă (Equus quagga)
• Zebra de munte (Equus zebra).

Incrucișări dintre zebre și cai au dat naștere la zebroide o variantă intermediară între zebră și cal, ca și zebrule care sunt o încrucișare între zebră și măgar. Zebrele sunt foarte greu de domesticit și nu vor deveni niciodată animale de călărie.

Răspândire

Locul lor de origine este tot continentul african, în nordul continentului fiind deja în perioada antică exterminată. Cea nai răspândită variantă este zebra de stepă, care trăiește în savanele din Sudan și Etiopia de Sud, Africa de Estpână în Africa Sudică de Vest. Zebra Grevy trăiește în regiunile cu tufișuri aproape uscate și savane este răspândită în Africa de Est, Kenia, Etiopia și Somalia. Zebra de munte trăiește pe un areal geografic mult mai restrâns ca celelate două variante, fiind răspândită numai în regiunile mai înalte până la altitudinea de 2000 m deasupra n.m. regiuni situate în Namibia și Africa de Sud.

Hartia

Hârtia este un material plan și subțire, având ca element esențial suprafața sa pe care se poate scrie, ale cărei dimensiuni sunt mult mai mari decât grosimea sa. Hârtia este obținută din fibre de celuloză amestecate, care se mențin împreună fără un alt liant cu excepția legăturilor de hidrogen și a împletirii fibrelor.

Deși cele mai căutate materiale celulozice pentru fabricarea hârtiei sunt pulpa lemnoasă a unor specii de arbori de esență moale, în special cea a coniferelor, datorită existenței fibrelor de celuloză în structura multor plante, de la ierburi până la arbori, se pot folosi și multe alte fibre, așa cum ar fi cele ale plantelor de bumbac, in, cânepă sau orez.

storic

În jurul anului 200 î.Hr. hârtia era folosită deja în China, pe atunci confecționată din cârpe de mătase.^[1] Demnitarul chinez Tsai Lun (48-118) a inventat hârtia în varianta ei mai modernă, materialele de bază fiind cânepa, țesătura și bumbacul amestecate cu apă, transformată în pastă și întinsă pe o foaie. ^[1] Un document indică precis că hârtia, a fost descoperită în anul98, însă procedeul de fabricare a fost ținut secret până secolul al VIII-lea, când Samarkandul era un centru însemnat de producere a hârtiei. ^[1] Hârtia a ajuns în Bagdad în 793, în Siria șiEgipt în cca. 900 și în Africa de Nord puțin după aceea. ^[2] În Europa hârtia a ajuns târziu, abia prin anii 1100 iar prima fabrică de hârtie din Europa este deschisă în 1150 la Jativa, Valencia, Spania. ^[2] Mai târziu au apărut fabrici și înFranța, Germania, Anglia iar în România primele fabrici s-au construit în 1539 la Sibiu și în 1546 la Brașov,^[2] iar primul act oficial scris pe hârtie este dat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Tismana în anul 1406.^[2]Celulele plantelor sunt alcătuite din fibre celulozice conectate. În timpul procedeului de extragere a pulpei celulozice, aceste fibre microscopice sunt separate unele de altele, iar acolo unde lanțul polimolecular a fost rupt chimic sau mecanic, suprafețele "libere" intră în contact una cu alta creând punți hidrogenate care conferă duritate, dar și elasticitate viitorului material.

Procedeul chimic

Structura microfibrelor din hârtie

Procedeul chimic utilizat astăzi pe scară largă este un complex de tratări chimice numite Procesul Kraft. Scopul acestei tratări chimice este eliminarea structurii ligninei (dinpulpa supusă procesului), care este liantul organic care menține fibrele împreună, prin folosirea unui amestec care o dizolvă. După eliminarea acesteia, fibrele rămase pot fi folosite pentru realizarea unei hârtii de culoare maroniu nedefinit, nefinisată, utilizată la realizarea de pungi de hârtie sau a cutiilor din carton. Materialul brut astfel obținut poate fi folosit în continuare, printr-o purificare accentuată a ligninei rămase, conducând la obținerea pulpei de calitate superioară, pentru hârtie albă pentru scris și tipărit.

Deși procedeul chimic este mai scump decât cel mecanic, permițând o folosire de maximum 45 - 50 % din pulpa inițială, totuși este un procedeu larg folosit datorită calității produsului final și al menținerii, aproape nealterată, a lungimii inițiale a fibrelor materialului folosit, care este un factor de menținere a unor calități mecanice ridicate a hârtiei. Un alt avantaj al acestui procedeu este folosirea integrală a ligninei rezultate din proces ca și combustibil pentru încălzirea și electricitatea necesare procesului.

Warrior cats

READING Warriors JOURNAL

MISIUNEA IMPOSIBILA

de Petru-Rares Moldovan

PARTEA 1.

Stirea despre misiune

Intr-o zi Tigerclaw a primit omisiune de la liderul clanului raului.

Trebuia sa treaca peste muntii stancosi si sa ajunga la un rau foarte batran. El avea mii de anii. Acolo va gasii doi pisoi care s-au ratacit la  marginea paduriinde langa rau intr-o misiune de a captura prima prada in padurea Pawforest.Ei nustiau incotr-o so i-a inapoi pentru ca au uitat drumul de intoarcere si oricum daca trebuia sa mearga la celalalt mal al raului si treabuia caci de-acolo sunt muntii stancosi si mai de parte clanul raului ,ei trebuiau sa inoate de-alungul raului pentru ca podul a putrezit si a cazut in apa.Dar ei nustiau sa inoate.Tigerclaw a aceptat misiunea de a salva puii aceea de pisica.

PARTEA 2.

Cautarea de pisoi

A doua zi pregatit bde misiune Tigerclaw a mers pana la muntii stancosi dar in timpul calatoriri a fos prin de o furtuna si trebuia sa se ascunda intr-o foarte foarte mica padure cat trecea furtuna.Nu mai erau alte paduri prin zona doar acea padure si padurea de langa rau unde trebuia sa ajunga.Furtuna a durat jumate de zi cand s-a  fotolit furtuna  s-a facut deja noapte.Tigerclaw a traversat cu greu muntii stancosi si apoi raul dar cand a ajuns nu a mai gasit puii.I-a cautat pana s-a facut dimineata dar in zadar.Obosit Tigerclaw a continuat sai caute pe micuti prin toata padurea, darn u i-a gasit cand s-a intors la rau si era gata sa renunte si a se intoarc inapoi la clan apui said ea vestea trista liderului, si chand sa se aseze pe niste muschi de copac se auzi cum ca cinema miauna cand se uita in scoarta unui copac vede puii de pisica saracii intepeniti acolo. Tigerclaw a rupt scoart a copacului usor si ia luat pe pisoi.Nevatamati si bucurosi mici pui il urmara pe Tigerclaw pana la rau, acolo Tigerclaw ia luat unul cate unul in spinare si ia dus pe partea cealalta a raului.

PARTEA 3.

Intoarcerea

S-a facut dimineata Tigerclaw si cei doi pisoi au plecat, au traversat muntii stancosi dar acolo sa surpat o parte mare din munte si ei au ramas intepeniti o zi.Dupa ce s-au trezit de dimineata au plecat iar au gasit o cale sa coboare din munti si  au traversat padurea cea mica.In sfarsit au ajuns ei la clan si Tigerclaw si-a ter minat misiunea. 

Anatomie umană

Organismul uman, ca orice ființă vie, există grație corelării fine și perpetue a tuturor structurilor și proceselor sale, cu scopul realizării funcțiilor acestora. El constituie un sistem ierarhizat, ce dispune de sisteme de autoreglare integrate. Deși majoritatea funcțiilor sunt îndeplinite de structuri specializate, acestea nu acționează izolat, ci în strânsă dependență de celelalte.Prin poziție antomică normală (PAN) se înțelege poziția care se ia în considerare atunci când se descriu diferitele elemente anatomice și raporturile dintre ele. Este aleasă prin convenție internațională și are o deosebită importanță, fiind indispensabilă pentru studiul anatomiei. La om, este: ortostatism (subiectul stă în picioare) [de fapt, e clinostatism [culcat pe spate], cel putin conform prof.dr. alex croitoru], toate cele patru membre paralele între ele, privirea înainte, palmele orientate în față.

Axe

• Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreaptă ce se poate trasa imaginar în poziție anatomică normală a subiectului. În cazul omului este dat de vertex și de planul poligonului de susținere (podeaua).
• Axe transversale - sunt orientate de la dreapta la stânga și perpendiculare pe cel longitudinal.
• Axe sagitale - sunt orientate antero-posterior (ventro-dorsal) și sunt perpendiculare pe cel longitudinala

Furnicile

Furnicile sunt insecte sociale care trăiesc în colonii (muşuroaie) de până la mai multe milioane de indivizi, având o organizare a coloniilor foarte avansată pentru lumea animalelor. Fac parte din familia Formicidae, care, împreună cu familiile înrudite ale viespilor şi albinelor, aparţin ordinului Hymenoptera. Indivizii se împart în femele subfertile sau uneori sterile (lucrătoare), masculi fertili (trântori) şi femele fertile (denumite mătci sau regine).
Până în prezent au fost descrise peste 2500 specii din totalul estimat de 22 000 de specii^[1][2]. Acestea sunt uşor de identificat după antenele lor îndoite (sub forma de cot) şi după talia subţire. Coloniile sunt uneori descrise ca superorganisme deoarece furnicile par să funcţioneze ca o entitate unitară, ele lucrând împreună pentru a menţine colonia ^[3]. Furnicile prosperă în cele mai multe tipuri de ecosisteme, şi pot forma circa15 – 25% din biomasa animalelor terestre^[4] .

Definiţie

Furnica, nume comun dat membrilor unei familii de aproximativ 9000 de specii de insecte care trăiesc în societăţi înalt organizate numite colonii. În aceste colonii diversele activităţi necesare nutriţiei, adăpostirii şi reproducerii coloniei sunt divizate între indivizi special adaptaţi. Furnicile aparţin ordinului de insecte Hymnoptera, un grup care include albinele, viespile şi sawflies (insecte asemănătoare ca înfăţişare cu viespile).
Unele specii de viespi şi albine seamănă cu furnicile prin faptul că trăiesc în colonii şi, prin urmare, se spune despre ele că sunt sociale, dar furnicile sunt singurele himenoptere în care orice specie este socială. Furnicile se disting de alte himenoptere prin faptul că au antene îndoite (sau în formă de cot) şi că posedă un abdomen crestat care formează un mijloc îngust.

Lucrătoare, regine, masculi. Diviziunea muncii

Şapte furnici tăietoare de frunze, lucrătoare de diverse caste (stânga) şi două regine (dreapta)

Coloniile de furnici variază în dimensiuni de la câţiva membri până la milioane de membri.
Membrii unei colonii de furnici se împart în categorii numite caste, fiecare cu un rol diferit. Fie că este vorba de colonii mici sau mari, furnicile îşi împart sarcinile de lucru dinăuntrul coloniei, cum sunt săpatul tunelelor, creşterea vlăstarelor, colectarea hranei şi depunerea ouălelor. Această diviziune a muncii înseamnă că fiecare furnică este specializată, îndeplinind unele, dar nu toate diversele sarcini necesare vieţii coloniei.

Femelele lucrătoare

Majoritatea membrilor coloniei sunt femele lucrătoare, care sunt incapabile de reproducere,în enorma majoritate a cazurilor. Lucrătoarele nu se reproduc decât în unele cazuri rare. Unele lucrătoare pot avea mici ovare şi pot elibera ouă, dar ele nu au, de regulă, un organ de depozitare a spermei, aşa că nu pot produce ouă fertilizate.
Furnicile lucrătoare nu posedă aripi şi îşi îndeplinesc cea mai mare parte a muncii în colonie, muncă ce include căutarea hranei, îngrijirea progeniturilor şi apărarea coloniei de furnicile din alte colonii.
În coloniile câtorva furnici există caste fizice, adică lucrătoarele aparţin unor clase de dimensiuni diferite, numite lucrătoare minore, medii şi majore. Deseori, furnicile mai mari au capete disproporţionat de mari şi, implicit mandibule mai mari. Asemenea indivizi sunt numiţi uneori furnici-soldat pentru ca mandibulele lor puternice le fac mai puternice în luptă, deşi ele sunt încă lucrătoare şi sarcinile lor nu variază foarte mult în comparaţie cu lucrătoarele minore sau medii. În câteva specii, lucrătoarele medii sunt absente, creându-se astfel o difetrenţă mare între minore şi majore. Furnicile ţesătoare, de exemplu, au lucrătoare de două dimensiuni. Alte specii arată variaţii continue în ceea ce priveşte dimensiunea lucrătoarelor. Cea mai mare diferenţă se regăseşte la specia Pheidologeton, unde lucrătoarea majoră cântăreşte, în stare uscată, de 500 de ori mai mult decât o lucrătoare minoră. ^[6]
Sarcinile pe care fiecare lucrătoare le îndeplineşte sunt influenţate atât de vârstă, cât şi de caracteristicile fizice. Tinerele lucrătoare au grijă de larve şi de pupe. Lucrătoarele de vârstă medie au grijă de cuib, reparând spărturile din tunelurile subterane, transportând mâncare sau cărand gunoaiele afară din cuib. Numai lucrătoarele în vârstă părăsesc cuibul în căutarea hranei. De obicei, ele nu supravieţuiesc mult în această periculoasă sarcină pentru că se expun riscului de a fi mâncate de alte animale mai mari.^[7][8]

Reginele

Reginele sunt mai mari decât lucrătoarele şi sunt singurele femele din colonie capabile să se reproducă, acolo unde există. Reginele se nasc înaripate(de regulă), ele rupându-şi aripile după împerechere, lăsând cioturi vizibile, aceasta fiind o trăsătură distinctivă a reginei. Majoritatea furnicilor au un sistem în care numai regina şi femelele crescătoare sunt capabile de reproducere. În speciile cu o singură regină şi mari colonii capacitatea de reproducere a reginelor este uimitoare. O regină furnică de foc poate depune 100 ouă pe oră, 24 de ore din 24, iar o regină africană poate depune 3 până la 4 milioane de ouă pe lună. Contrar opiniei populare, unele cuiburi de furnici pot avea mai multe regine sau pot exista fără regine. Lucrătoarele care au abilitatea de a se reproduce sunt numite ,,gamergates’’ şi coloniile fără regină sunt numite colonii gamergates; se spune despre coloniile cu regine că sunt ,,queen-right".

Masculii

Majoritatea furnicilor sunt univoltine, producând o nouă generaţie în fiecare an. În zborul nupţial, masculii îşi iau zborul înaintea femelelor. Ei folosesc indicaţii vizuale pentru a găsi un teren de împerechere, d. e un pin, spre care ceilalţi masculi din zonă converg. Masculii secretă un feromon de împerechere şi femeile îl urmează. Femelele din unele specii se împerechează doar cu un singur mascul, dar în altele ele se pot împerechea cu până la zece masculi diferiţi.^[10] Reginele se împerechează cu masculii, care sunt înaripaţi(de regulă), folosindu-se apoi de spermă pentru a produce ouă fertilizate, care, clocite, produc furnici lucrătoare şi o nouă generaţie de regine. Totuşi, regine fără aripi (eng. ergatoids, d.e. la furnicile războinice) şi masculi fără aripi există la câteva specii. În afară de împerecherea cu reginele, masculii nu joacă niciun rol în viaţa coloniei. Ei hoinăresc departe de colonie şi mor la scurt timp după împerechere.

Răspândire şi pondere

Furnicile trăiesc pe tot cuprinsul pământului, exceptând zonele permanent îngheţate ale Arcticii şi Antarcticii, vârfurile cele mai îngheţate ale munţilor şi câteva insule. Ele înfloresc în pământ, în lemnul putrezit, printre frunze moarte, copaci morţi sau copaci vii într-o mare varietate de habitate precum munţi, deşert, mlaştini şi casele oamenilor.
Dominanţa lor ecologică se reflectă în nivelul biomasei, care este între 15-20% în medie şi 25% la tropice din totalul biomasei animalelor terestre, întrecând astfel nivelul biomasei vertebratelor. În pădurile ploioase ale Amazonului, de exemplu, furnicile sunt aşa de numeroase încât greutatea lor totală este de aproape 4 ori mai mare decât greutatea tuturor mamiferelor, păsărilor, reptilelor şi amfibienilor din acea regiune luate la un loc.

Rolurile furnicilor în ecosistem

[[Image:AntsStitchingLeave.jpg|thumb|upright|furnicile ţesătoare sunt folosite pentru control biologic în livezile de citrice din sudul Chinei Furnicile îndeplinesc roluri cruciale în ecosistemele în care trăiesc:

1. Multe specii sapă cuiburi subterane care au numeroase ieşiri şi tunele. Aerul şi apa trec prin aceste pasaje subpământene, asigurând oxigenul şi umezeala necesare rădăcinilor copacilor.
2. Furnicile mâncătoare de seminţe deplasează seminţele unor plante şi le transferă în camerele depozit subterane dinăuntrul cuiburilor lor. Această activitate împrăştie seminţele, aşa încât o parte din ele se pot răspândi în regiuni care sunt la mare distanţă de plantele-părinţi.
3. Furnicile din multe specii se hrănesc cu alte insecte, care sunt fie vii, fie moarte. În acest fel, furnicile diminuează dimensiunile altor populaţii de insecte şi reciclează materia organică. Utilizarea furnicilor ţesătoare în plantaţiile de citrice din sudul Chinei este considerată drept cea mai veche aplicaţie de control biologic cunoscută.^[12] În Europa, tipuri variate de furnici sunt introduse intenţionat în pădurile de cherestea, unde vânează omizile, împiedicându-le astfel să mănânce frunzele copacilor.

Uneori păianjenii se hrănesc cu furnici

1. Reversul medaliei, furnicile sunt o sursă de hrană pentru alte animale: păianjeni, alte insecte, ciocănitori, gaiţe albastre, broaşte râioase, salamandre, broaşte ţestoase, furnicari, etc. Furnicarul Myrmecophaga jubata, furnicarul Manis şi câteva specii de marsupial din Australia au adaptări speciale pentru viaţa bazată pe dieta cu furnici. Aceste adaptări includ limbi lungi, lipicioase pentru a captura furnicile şi gheare puternice pentru a pătrunde în interiorul cuiburilor de furnici. Urşii bruni (Ursus actors) au fost găsiţi hrănindu-se cu furnici; 12%, 16% şi 4% din volumul de excreţii din timpul primăverii, verii şi respectiv toamnei, este compus din furnici.^[13]
2. Câteva specii de furnici sunt considerate ,,dăunători” fiindcă înţeapă, invadează casele şi curţile oamenilor sau strică clădirile din lemn.
3. Alte roluri.

În America de Sud furnicile sunt folosite pentru a ajuta la recoltarea rooibos (Aspalathus linearis), mici seminţe folosite la prepararea unui ceai de plante. Planta îşi împrăştie seminţele pe o suprafaţă întinsă, făcând colectarea manuală dificilă. Furnicile negre colectează şi stochează acestea şi alte seminţe în cuibul lor, de unde oamenii le adună en-gros. Până la 200 g de seminţe pot fi colectate de la un astfel de grup de furnici.^{[14] [15]}.
Americanii nativi din sudul Statelor Unite mănâncă furnicile ,,vase de miere’’ de plăcere sau le folosesc medicinal.
Oamenii din America tropicală poftesc uneori furnicile de război în casele lor. Aceşti oameni se mută temporar din casele lor, în timp ce furnicile mătură şi consumă sau alungă orice dăunător prezent în casă.

Dimensiuni

Cele mai multe furnici au între 2-10 mm lungime. Cu toate acestea, unele furnici abia ating 0, 7 mm în lungime, în timp ce altele ating aproape 3 cm lungime.

Coloritul

În privinţa coloritului majoritatea furnicilor sunt roşii sau negre, cele verzi sunt mai puţin întâlnite şi unele specii tropicale au un lustru metalic.

Segmentele corpului

Ca şi alte insecte, furnicile au corpuri care conţin cele trei segmente majore, capul, toracele şi abdomenul. Cu toate acestea, spre deosebire de alte insecte, primul segment din abdomenul furnicii fuzionează cu spatele toracelui. Din acest motiv, cercetătorii folosesc alţi termeni pentru a desemna cele două segmente ale corpului furnicii, ,,alitrunk’’ corespunde toracelui şi ,,gaster’’ corespunde cu abdomenul.

 

Capul

Forma capului furnicii variază în funcţie de specie; poate fi sferic, triunghiular, oval sau dreptunghiular.
La toate furnicile, la spatele capului există o deschidere prin care nervii, partea de început a tractului digestiv şi sângele trec în torace (alitrunk).

Cap de furnică-taur.

La capătul capului se află gura, care este înzestrată cu trei apendice sau părţi ale gurii. Mandibulele, uneori descrise că fălci, sunt lungi şi late şi înzestrate cu dinţi, de-a lungul părţilor lor interioare. Folosite la săpat, cărat, colectat hrană, construit cuiburi, în luptă şi la tăiat, mandibulele sunt probabil cea mai importantă unealtă de lucru posedată de furnică. Fălcile-capcană ale furnicilor genului Odontomachus sunt echipate cu mandibule numite ,,fălci-capcană’’ care se închid mai rapid decât în cazul oricăror apendice din lumea animală. Un studiu a înregistrat vârfuri de viteze între 126-230 km/h, cu fălcile închizându-se în medie în 130 microsecunde.^[16]. Celelalte apendice ale gurii sunt maxilarele sau fălcile inferioare, folosite la mestecarea mâncării pentru a extrage lichidele şi o limbă pentru a suge mâncarea lichidă. Gura mai are, de asemenea, două perechi de structuri segmentate asemănătoare unor mici antene care joacă un rol în gustarea hranei.
Majoritatea furnicilor au doi ochi compuşi, care sunt făcuţi din compartimente sensibile la lumină numite ommatidia. Aceste compartimente lucrează împreună pentru a genera o imagine în creierul furnicii. Ochii furnicii sunt buni pentru detectarea mişcării, dar nu dau o bună rezoluţie. Unele tipuri de furnici au trei ochi simpli, numiţi oceli, aflaţi pe vârful capului. Ocelii pot detecta lumina, dar nu pot forma imagini. În comparaţie cu vertebratele, majoritatea furnicilor au vedere mediocră către slabă. Totuşi, speciile de furnici diferă în ceea ce priveşte capacitatea vizuală. Unele au o vedere bine dezvoltată (un exemplu ar fi furnica-buldog australiană, care are o vedere excepţională), în timp ce altele sunt total oarbe. Vederea este de mică importanţă la acele furnici care-şi petrec toată viaţa sau cea mai mare parte a ei sub pământ.
O pereche de apendice flexibile, segmentate, numite antene, care conţin organe de gust, miros şi pipăit este ataşată de extremitatea capului. Fiecare antenă are forma unei mâini umane îndoite din cot. Această formă a antenei este o trăsătură identificatoare a furnicilor. Antenele sunt principala sursă de informaţii despre lume a furnicii. Când o furnică este activă, antenele ei sunt într-o neîncetată mişcare, pipăind solul, vegetaţia, alte furnici, sursele de hrană sau mirosurile din aer.

Toracele şi Talia

Capul furnicii este legat de torace (eng.alitrunk). Această parte de mijloc a corpului poartă trei perechi de picioare articulate, fiecare terminându-se cu o gheară care ajută furnicile să urce şi să stea agăţate de suprafeţe. Picioarele sunt folosite nu numai pentru mers sau alergat dar şi pentru sarcini mult mai pretenţioase ca manevrarea hranei. Fiecare dintre picioarele din faţă ale furnicii conţine doi piepteni pe care furnica îi foloseşte pentru a-şi curăţa celelalte picioare şi antenele.
La masculi şi la tinerele regine, toracele conţine două perechi de aripi: perechea din faţă mai largă şi perechea din spate mai mică. În timpul zborului, perechea de aripi din spate este agăţată de marginea din spate a perechii de aripi din faţă în aşa fel încât cele două perechi funcţionează ca un singur tot.
În spatele toracelui se află un strâmt ,,petiole’’, o diviziune care conţine unul sau două fragmente care formează ceea ce pare a fi mijlocul sau talia furnicii. Această parte suplă a corpului ajută furnica să se îndoaie în timp ce trece prin tunelele subpământene şerpuitoare.
La toate furnicile, toracele conţine o structură numită glanda metapleurală care secretă o chimicală antiseptică care distruge bacteriile şi ciupercile. Furnicile se bazează pe acesta chimicală pentru a-şi păstra cuiburile lor umede departe de microorganismele care ar putea distruge ouăle, larvele, pupele şi proviziile de mâncare depozitate.

Abdomenul

Ultima secţiune a corpului furnicii, numită abdomen (eng. gaster), conţine inima, mare parte din sistemul digestiv, sistemul excretor şi sistemul reproducător. Segmentele abdomenului formează o serie de inele de diferite mărimi cu cel mai mare inel în mijloc. Când sistemul digestiv al furnicii este plin cu mâncare abdomenul se dilată, aceste inele intrând unele în altele.Alteori, cele mai mici inele ale abdomenului se calează compact înlăuntrul celor mai mari.
Lucrătoarele multor furnici posedă un ac în partea ultimă a terminalului abdomenului. Aceste furnici folosesc acul pentru a se apăra împotriva inamicilor. În unele specii lucrătoarelor le lipseşte acul, dar folosesc vârful gasterului pentru a împroşca sau atinge cu otravă animalele mici sau în timpul luptelor cu alte furnici, pentru a îndepărta prădătorii, sau a omorî insecte sau alte animale pe care le folosesc ca hrană.

Psihologia

Furnicile au un schelet extern rigid numit exoschelet, care dă formă corpului intern, moale.
Creierul furnicii procesează informaţia de la diversele organe de simţ printr-o coardă nervoasă care traversează partea inferioară a corpului. Furnicile posedă o inimă în formă de tub, conţinând muşchi care, prin contracţie, forţează sângele incolor să circule prin corp. În loc de plămâni, ele au un set de tuburi ramificate, pline cu aer, numite trahee, care asigură oxigenul necesar ţesuturilor corpului.

Digestia

Furnicile adulte digeră numai mâncare în stare lichidă. Unele furnici obţin hrana din mâncare solidă, aşa cum sunt seminţele, dar ele trebuie să o transforme în lichid înainte de a înghiţi. Aceste furnici amestecă sucuri digestive în hrană pentru a o ajuta să se dizolve. Apoi ele îşi folosesc limbile pentru a lipăi sucurile rezultate sau bucăţile semilichide de mâncare. Odată intrată în gură, mâncarea parţial solidă intră într-o cămăruţă aflată sub deschiderea gurii, în care un filtru împiedică particulele solide să intre în tractul digestiv. Aceste particule sunt presate până se transformă într-un cocoloş pe care furnica îl scoate din gură.
Mâncarea trece din gură într-un organ numit ,,crop’’, o pungă expandabilă în care lichidele pot fi păstrate mult timp fără a fi digerate. La multe specii, furnicile împart hrana depozitată în crop cu alte furnici, acest fapt reflectând caracterul social al vieţii lor. O valvă numită ,,proventriculus’’, aflată la capătul interior al cropului, permite firicelului de hrană lichidă să treacă în abdomenul furnicii, unde este digerat.

Reproducerea

Organele reproducătoare ale furnicilor se află localizate înăuntrul gasterului. Masculii au o pereche de organe producătoare de spermă numite ,,testes’’, care sunt conectate prin canale la un organ numit ,,aedeagus’’. În timpul împerecherii, masculul îşi introduce aedeagusul într-o deschidere a corpului reginei numită vulvă, pentru a depozita sperma.
Furnicile regine au o pereche de organe producătoare de ouă,numite ovare, o cameră genitală prin care un ou trece după părăsirea ovarului, o structură de depozitare a spermei numită ,,spermatecă’’ şi un organ de clocire a ouălelor numit ,,ovipozitor’’.
Oul călătoreşte din ovarul reginei prin camera genitală în drumul său spre a fi clocit în ovipozitor. În timpul călătoriei sale, oul trece printr-un canal care-l conduce la spermatecă. Canalul este înconjurat de un muşchi care, contractat, îl deschide. Dacă acest canal este deschis, unul sau mai mulţi spermatozoizi pot părăsi spermateca şi fertiliza oul. Ouăle fertilizate dau naştere, fie la lucrătoare sterile fără aripi, fie la regine fertile, femele care sunt mult mai mari decât lucrătoarele şi care posedă aripi. Dacă canalul este închis, acest ou este eliberat fără a fi fertilizat. Ouăle nefertilizate dau naştere masculilor, care au aproape întotdeauna aripi şi sunt echipaţi cu organe reproducătoare.

Dezvoltarea

 

Furnicile sunt printre insectele care suferă metamorfoză completă, aceasta însemnând că structurile corpului furnicii nu doar cresc, de la naştere la maturitate, ci se transformă dramatic. Viaţa unei furnici începe ca ou, care se transformă în larvă, o fiinţă fără picioare, neajutorată, care, la cele mai multe specii de furnici, nu se poate mişca încolo şi încoace, ci doar mănâncă şi creşte. Eventual larva poate atinge mărimea pe care o are o furnică adultă. La acest moment, în funcţie de specie, ea poate să-şi formeze un cocon de mătase în aşteptarea de a intra în stadiul de pupă. Ca pupă, ea dobândeşte structurile corporale adulte, cum ar fi picioarele şi antenele. La anumite specii, tinerele furnici trec la stadiul de pupă fără a forma un cocon. Furnicile diferă de alte insecte prin aceea că un ou va da naşte uneia din cele trei tipuri de adult- regină, lucrătoare sau mascul. Aceste forme de furnică sunt cruciale pentru crearea de comunităţi sociale în care membrii îndeplinesc roluri specializate.
Durata de viaţă a furnicilor adulte este foarte variabilă. Reginele multor specii pot trăi un deceniu sau mai mult. Reginele trăiesc, de obicei, mai mult decât lucrătoarele. De exemplu, regina furnicii de foc trăieşte aproape 7 ani, iar lucrătoarele ei trăiesc între 50-150 zile. Lucrătoarele mari trăiesc, de obicei, mai mult decât lucrătoarele mici. La multe specii care trăiesc în regiunile temperate, lucrătoarele trăiesc unul sau doi ani. Masculii mor, de regulă, la puţin timp după împerechere, în maximum câteva săptămâni.
Furnicile sunt active tot timpul anului în regiunile tropicale dar, în regiunile mai răcoroase, supravieţuiesc iernii într-o stare de hibernare şi inactivitate. Formele de inactivitate sunt diferite iar la unele specii din regiunile temperate larvele trec într-o stare de inactivitate (diapause) în timp ce la altele doar adulţii trec iarna într-o stare de activitate redusă.

Furnicile folosesc o comunicare sofisticată pentru a-şi coordona sarcinile lor specializate.

1. O formă-cheie de comunicare între furnici este un semnal chimic numit feromon^[18]. Rolurile feromonilor pot fi diverse:
   1. Multe specii emit feromoni de alarmă pentru a-şi alerta semenii de pericol şi de a-i atrage la locul cu pricina.
   2. Anumite furnici împrăştie aşa-numiţii feromoni de urmărire pe pământ pentru a-şi ghida semenii spre mâncare, locuri care necesită apărare sau noi locuri pentru cuib. Furnicile dispuse în şiruri lungi urmează aceste semnale. La speciile care se hrănesc în grup, cea care găseşte hrana face o urmă pe drumul înapoi spre colonie, aceasta fiind urmată de alte furnici care o întăresc când se întorc cu hrana în colonie. Când mâncarea se termină, nu mai sunt lăsate urme de furnicile care se întorc şi mirosul dispare cu timpul.
   3. Feromonii sunt, de asemenea, utilizaţi pentru a marca graniţe teritoriale la anumite specii. Intruşii care pătrund în cuib sunt atacaţi deoarece au un miros diferit în raport cu locuitorii cuibului.
   4. Lucrătoarele folosesc semnale chimice aplicate pe suprafaţa corpului larvei pentru a identifica şi a hrăni tinerele furnici din partea întunecată a cuibului. Lucrătoarele se îngrijesc între ele ca răspuns la aceste mirosuri şi furnicile chiar se bazează pe aceste mirosuri pentru a şti dacă un membru al coloniei a murit. Când o furnică moartă este descoperită în cuib, ea este cărată afară.
   5. Regina emite un număr mare de feromoni, care servesc scopurilor diverse din colonie. Unii din feromonii reginei atrag lucrătoarele pentru a-i da îngrijire şi a o hrăni. Alţi feromoni eliberaţi de regină afectează mai curând psihologia decât comportamentul furnicilor. De exemplu anumiţi feromoni sunt emişi de regină pentru a împiedica maturizarea ovarelor furnicilor lucrătoare şi alţi feromoni pot determina casta larvelor în dezvoltare. În speciile de furnici cu regină, lucrătoarele încep să crească noi regine în colonie când regina dominantă încetează a mai produce feromoni.
2. Unele specii de furnici folosesc sunetele pentru a comunica alarma. Unele furnici produc sunete prin stridulaţie, folosind segmentele gasterului şi mandibulele. Furnicile dulgher îşi bat ritmic capetele de podeaua camerelor, iar furnicile tăietoare de frunze emit sunete ascuţite dacă cuibul lor se surpă. Partenerele de cuib urmează aceste sunete pentru a găsi şi salva furnicile căzute în cursă.
3. De asemenea, furnicile folosesc pipăitul, în particular antenele, pentru a comunica. Furnicile care au descoperit o mare cantitate de hrană pot atrage atenţia celorlalte furnici prin lovirea lor cu antenele, picioarele sau capetele. Unele furnici primitive se angajează în dueluri care presupun lovirea reciprocă cu antenele. Aceste dueluri determină care dintre lucrătoare va fi dominantă şi va rămâne lângă vlăstare.
4. Mare parte din munca din colonia de furnici este îndeplinită fără comunicare directă. În aceste cazuri furnicile se ghidează direct după sarcina însăşi. De exemplu, prăbuşirea unui coridor de trecere va determina ca anumite furnici să repare părţile stricăciunii, în timp ce alte lucrătoare vor răspunde indicaţiilor ulterioare de a termina treaba. Abilitatea furnicilor de a răspunde direct la sarcini evită atragerea unui număr imens de lucrătoare pentru o sarcină în care sunt necesare doar câteva lucrătoare.

Furnicile de foc au fost aduse accidental în Alabama din sudul Braziliei, în jurul anului 1940. Ele s-au răspândit mai departe în plante agăţătoare şi gazon şi acum se găsesc în cea mai mare parte din sudul Statelor Unite. Furnicile de foc depind de influenţa omului asupra ţinuturilor naturale; îşi construiesc muşuroaiele pe peluze, pe marginea şoselelor şi pe păşuni. Privite în general ca dăunătoare, furnica de foc poate fi dăunătoare anumitor forme de agricultură, dar avantajoasă pentru altele. De altminteri ea este o înţepătoare energică şi poate cauza probleme medicale persoanelor sensibile la înţepături. Coloniile furnicilor de foc conţin până la 300 000 de lucrătoare. Ele se hrănesc, în principal, cu insecte, miere extraflorală şi resturi de mâncare. Fiecare colonie apără un teritoriu de aproximativ 186 m pătraţi împotriva vecinilor, limitând numărul coloniilor care pot împărţi o bucată de pământ. Lucrătoarele călătoresc în toate părţile teritoriului lor prin tunele subterane care radiază din muşuroiul central. Aproape tot traficul are loc prin aceste tunele; numai ultimii câţiva cm sunt străbătuţi de lucrătoare afară din tunele.
În locul structurilor de cuib permanente, lucrătoarele furnicii de foc se prind unele de altele de picioare, formând cearşafuri de furnici numite bivuacuri. În aceste cuiburi vii, furnicile de război îşi protejează şi îşi hrănesc regina şi vlăstarele. Coloniile se mută spre un nou loc de bivuac în fiecare noapte până când larvele şi pupele nu mai au nevoie de mâncare. Apoi colonia poposeşte la un loc de cuib aproape trei săptămâni, până ce regina depune cele 100 -300 000 ouă în numai câteva zile. După ce au fost clocite aceste ouă, colonia îşi reia viaţa nomadă.
Furnicile de foc trăiesc în două moduri. Coloniile cu o singură regină sunt familii simple, teritoriale, care se reproduc prin trimiterea reginelor înaripate pentru formarea de noi colonii şi au lucrătoare foarte variate ca dimensiuni. În contrast, fiecare muşuroi al tipului cu regine multiple conţine multe familii neînrudite, nu este teritorial, şi atinge populaţii mult mai mari. Impactul ecologic al tipului de muşuroi cu regine multiple este mult mai mare în raport cu celălalt tip.