Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este în sistemul solar a treia planetă ca distanță față de Soare și a cincea ca mărime. Când desemnează planeta (și nu solul), cuvântul se scrie cu majusculă. Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, și singura din Univers cunoscută ca adăpostind viață (controverse legate de existența vieții extraterestre continuă să existe).
Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul ei satelit natural Luna, numită și Selena după zeița lunii Selene, a început să o orbiteze puțin timp după aceea, cu circa 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă1. Pentru comparație, vârsta calculată a Universului este de circa 13,7 miliarde de ani. Suprafața Pământului este acoperită în proporție de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid și "uscat". Zona acoperită de apă este împărțită în oceane, iar uscatul se subîmparte în continente.
De la formarea sa Pământul a trecut prin numeroase procese geologice și biologice majore, astfel încât toate urmele condițiilor sale inițiale au fost șterse. Suprafața exterioară a planetei Terra este împărțită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele față de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte și lichid), fiind format din mantaua topită și miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condițiile atmosferice și de la suprafață, care au permis apariția vieții pe Terra, au fost la rândul lor influențate în mod decisiv de către diversele forme de viață. Acestea se află într-o balanță ecologică fragilă, în permanentă schimbare.
Între Terra și restul Universului există o permanentă interacțiune. Astfel, Luna este cauza mareelor. În afară de asta, ea a infuențat continuu viteza mișcării de rotație a Terrei. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Terra, forța de atracție numindu-se gravitație, iar accelerația cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitațional se numește accelerație gravitațională (notată cu "g" = 9,81 m/s2). Se crede că motivul apariției oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat și ele mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciațiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafața terestră cu un strat de gheață. Terra nu are alți sateliți naturali în afară de Lună. Corpul ceresc Cruithne a fost calificat în mod greșit drept satelit al lui Terra, fiind în realitate un asteroid. Cruithne a fost descoperit în 1986; el urmează o orbită eliptică in jurul Soarelui, asemănătoare cu orbita Terrei, și care nu se apropie prea mult de ea. De pe Pământ orbita lui se vede în formă de potcoavă.
Cuprins[ascunde] |
Cuvintele ce se referă la Terra pot fi formate în mai multe moduri. Primul este folosirea rădăcinii terra-, ca de exemplu cuvântul "terestru". Mai există și rădăcina telur-, cum se poate vedea în cuvintele teluric, telurian. Ambii termeni provin de la zeița romanăTerra Mater, ce se pare că și-a primit numele, la rândul ei, de la vechea denumire de Tellus Mater. Termenii știițifici precumgeografie, geocentric, geotermal folosesc prefixul grecesc geo-, derivat din numele zeiței Gaia, echivalenta Terrei Mater în mitologia greacă.
Denumirea de Pământ este singura care nu provine din vechea mitologie greacă sau romană, spre deosebire de majoritatea corpurilor cerești cunoscute la acea dată (de exemplu Marte, Venus, Neptun, ș.a.m.d.). Cuvântul „pământ” provine din latinescul „pavimentum”, care înseamnă „pavaj”, „drum pietruit”.
Simbolul astrologic și astronomic al planetei Terra este o cruce încadrată de un cerc ce reprezintă un meridian și Ecuatorul (⊕). O altă variantă așează o cruce deasupra unui cerc (♁).
Pe baza descoperirilor geologice oamenii de știință au reușit să reconstituie o serie de date referitoare la trecutul planetei. Ei au aflat astfel că Pământul s-a format din materia norului gazos al Nebuloasei Solare, alături de Soare și de celelalte planete ale sistemului solar, acum aproximativ 4,55 miliarde de ani, Luna formându-se ceva mai târziu. Inițial sub formă lichidă, stratul exterior al planetei avea să se răcească, dând naștere scoarței terestre. Emanațiile de gaze și erupțiile vulcanice au format atmosfera primară. Condensarea vaporilor de apă, alături de gheața din comete, aveau să formeze apoi și oceanele2. Această puternică activitate chimică a fost sursa apariției, acum circa 4 miliarde de ani, a unei molecule cu capacitatea de a se înmulți spontan. După alte 500 de milioane de ani, ultimul predecesor comun al ființelor dispărea3. Dezvoltarea procesului de fotosinteză a permis ca energia Soarelui să fie utilizată direct și eficient; oxigenul rezultant s-a acumulat în atmosferă și a dat naștere stratului protector de ozon (O3). Înglobarea celulelor mai mici în unele mai mari a avut ca rezultat nașterea celulelor complexe, numite eucariote4. Celulele din cadrul coloniilor s-au profilat pe anumite tipuri de țesuturi, din acestea rezultând din nou viață, în formă unor adevărate organisme multicelulare; apoi, cu ajutorul stratului de ozon ce absorbea radiațiile ultraviolete ucigașe, viața avea să se împrăștie pe toată suprafața Terrei.
De-a lungul sutelor de milioane de ani continentele s-au tot reunit și despărțit, pe măsură ce se modela și suprafața Terrei. În cursul acestor modelări, continentele s-au unit și au format de câteva ori supercontinente. Cel mai vechi supercontinent cunoscut despre care avem informații solide[2], Rodinia, s-a destrămat însă din nou - acum aproximativ 750 de milioane de ani. Continentele s-au reunit mai târziu din nou pentru a forma Pannotia - acum 600-540 milioane de ani, și mai apoi Pangeea, care s-a destrămat acum 180 milioane de ani5.
În anii 1960 s-a lansat o ipoteză conform căreia, în urma unui puternic proces glacial ce a avut loc acum 750-580 milioane de ani, în timpul Neoproterozoicului, o mare parte din planetă a fost acoperită cu un strat de gheață. Această ipoteză a fost denumită „Bulgărele de zăpadă” (Snowball Earth) și este de un real interes, întrucât conduce la explozia de organisme din perioada Cambrianului, când au început să prospere formele de viață multicelulare 6. De la această explozie, acum aproximativ 535 milioane de ani, au avut loc 5 extincții ale vieții în masă 7, ultima dintre ele petrecându-se acum 65 de milioane de ani, când o probabilă coliziune a unui asteroid cu Terra a declanșat dispariția dinozaurilor și a altor reptile de talie mare, dar a cruțat viața animalelor de talie mică precum mamiferele. De-a lungul ultimilor 65 de milioane de ani clasa mamiferelor s-a diversificat. Acum câteva milioane de ani o mică primată africană și-a dezvoltat capacitatea de a sta în poziție verticală. Acest lucru i-a dat posibilitatea să folosească unelte și a încurajat comunicarea, fapt ce a stimulat și dezvoltarea și mărirea în volum a creierului. Evoluția agriculturii și apoi a civilizației a permis oamenilor să transforme fața Pământului într-o perioadă scurtă de timp, așa cum nici o altă ființă nu o mai făcuse, modificând atât existența și cantitatea altor forme de viață, cât și clima planetei.
Religie
După cum începe Vechiul Testament al Bibliei creștine, Pământul a fost creat de la început de către Dumnezeu și nu s-a format întâmplător, acesta fiind creat pentru a fi locuit. În capitolul „Facerea” se spune că „La început, Dumnezeu a făcut Cerul și Pământul”.
Caracteristici fizice
.gif)
Văzut din spațiul extraterestru, o mare parte din Pământ prezintă culorile albastru închis și alb - datorită oceanelor, straturilor de gheață de la poli și a norilor din atmosferă. Albedo-ul său este de 36,7%, fiind depășit, dintre planetele din interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar, doar de cel al lui Venus. Este de asemenea și cea mai mare și densă dintre aceste planete.
[modificare
Zona cuprinsă de câmpul magnetic al Pământului se numește magnetosferă. Ea absoarbe particulele încărcate cu energieprovenite din Soare și le fixează în 2 centuri numite după descoperitorul lor, James van Allen. Centurile Allen înconjoară Pământul deasupra ecuatorului. Magnetosfera este comprimată în partea dinspre Soare datorită forței particulelor ce vin dinspre acesta, și este mai extinsă în partea opusă Soarelui.
Câmpul magnetic terestru e format dintr-o forță magnetică care se află în nucleul lichid exterior. Liniile câmpului magnetic ies din Pământ la polul sud magnetic, localizat lângă strâmtoarea McMurdo din Antarctica, și reintră la polul nord magnetic de lângă insula Prince of Wales din Arctica canadiană.
Polii magnetici sunt situați în apropierea celor geografici (fără să se suprapună cu aceștia), iar poziția lor se modifică în timp. Înprezent, polul nord magnetic se deplasează spre vest cu o viteză de 0,2 ° pe an. La fiecare aproximativ jumătate de milion de ani câmpul magnetic al Pământului se inversează. Procesul de inversare propriu-zis poate dura 1.000-1.500 ani, timp în care câmpul magnetic slăbește, iar polii se deplasează spre pozițiile inversate, revenind și la intensitatea lor magnetică anterioară.
[
Stabilirea vârstei unui specimen de material este dificilă. Se folosește un spectrometru de masă, care analizează cu ajutorulcalculatorului prezența elementului chimic Neodim (Nd) în probele de material.
Descoperiri importante de până acum:
- 2008 în Canada, o rocă de peste 4 miliarde de ani vechime
- 2009 în estul Indiei, o rocă tot de peste 4 miliarde de ani vechime. Geologi: Klaus Metzger (Germania), Erik Scherer (SUA) și Dewashish Upadhyay (India)
[
- G. B. Dalrymple, 1991, "The Age of the Earth", Stanford University Press, California.
- A. Morbidelli și alții, 2000, "Source Regions and Time Scales for the Delivery of Water to Earth", Meteoritics & Planetary Science, vol. 35, no. 6, pp. 1309-1320.
- W. Ford Doolitte, "Uprooting the Tree of Life", Scientific American, 2000.
- L. V. Berkner, L. C. Marshall, 1965, "On the Origin and Rise of Oxygen Concentration in the Earth's Atmosphere", Journal of the Atmospheric Sciences, Vol. 22, No. 3, pp. 225–261
- J.B. Murphy, R.D. Nance, "How do supercontinents assemble?", American Scentist, vol. 92, pp. 324-333
- J.L. Kirschvink, 1992, "Late Proterozoic Low-Latitude Global Glaciation: The Snowball Earth", The Proterozoic Biosphere, pp 51-52
- D. Raup & J. Sepkoski, 1982, "Mass extinctions in the marine fossil record", Science, vol. 215, pp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu