Până în prezent au fost descrise peste 2500 specii din totalul estimat de 22 000 de specii[1][2]. Acestea sunt uşor de identificat după antenele lor îndoite (sub forma de cot) şi după talia subţire. Coloniile sunt uneori descrise ca superorganisme deoarece furnicile par să funcţioneze ca o entitate unitară, ele lucrând împreună pentru a menţine colonia [3]. Furnicile prosperă în cele mai multe tipuri de ecosisteme, şi pot forma circa15 – 25% din biomasa animalelor terestre[4] .
Definiţie
Furnica, nume comun dat membrilor unei familii de aproximativ 9000 de specii de insecte care trăiesc în societăţi înalt organizate numite colonii. În aceste colonii diversele activităţi necesare nutriţiei, adăpostirii şi reproducerii coloniei sunt divizate între indivizi special adaptaţi. Furnicile aparţin ordinului de insecte Hymnoptera, un grup care include albinele, viespile şi sawflies (insecte asemănătoare ca înfăţişare cu viespile).Unele specii de viespi şi albine seamănă cu furnicile prin faptul că trăiesc în colonii şi, prin urmare, se spune despre ele că sunt sociale, dar furnicile sunt singurele himenoptere în care orice specie este socială. Furnicile se disting de alte himenoptere prin faptul că au antene îndoite (sau în formă de cot) şi că posedă un abdomen crestat care formează un mijloc îngust.
Lucrătoare, regine, masculi. Diviziunea muncii
Membrii unei colonii de furnici se împart în categorii numite caste, fiecare cu un rol diferit. Fie că este vorba de colonii mici sau mari, furnicile îşi împart sarcinile de lucru dinăuntrul coloniei, cum sunt săpatul tunelelor, creşterea vlăstarelor, colectarea hranei şi depunerea ouălelor. Această diviziune a muncii înseamnă că fiecare furnică este specializată, îndeplinind unele, dar nu toate diversele sarcini necesare vieţii coloniei.
Femelele lucrătoare
Majoritatea membrilor coloniei sunt femele lucrătoare, care sunt incapabile de reproducere,în enorma majoritate a cazurilor. Lucrătoarele nu se reproduc decât în unele cazuri rare. Unele lucrătoare pot avea mici ovare şi pot elibera ouă, dar ele nu au, de regulă, un organ de depozitare a spermei, aşa că nu pot produce ouă fertilizate.Furnicile lucrătoare nu posedă aripi şi îşi îndeplinesc cea mai mare parte a muncii în colonie, muncă ce include căutarea hranei, îngrijirea progeniturilor şi apărarea coloniei de furnicile din alte colonii.
În coloniile câtorva furnici există caste fizice, adică lucrătoarele aparţin unor clase de dimensiuni diferite, numite lucrătoare minore, medii şi majore. Deseori, furnicile mai mari au capete disproporţionat de mari şi, implicit mandibule mai mari. Asemenea indivizi sunt numiţi uneori furnici-soldat pentru ca mandibulele lor puternice le fac mai puternice în luptă, deşi ele sunt încă lucrătoare şi sarcinile lor nu variază foarte mult în comparaţie cu lucrătoarele minore sau medii. În câteva specii, lucrătoarele medii sunt absente, creându-se astfel o difetrenţă mare între minore şi majore. Furnicile ţesătoare, de exemplu, au lucrătoare de două dimensiuni. Alte specii arată variaţii continue în ceea ce priveşte dimensiunea lucrătoarelor. Cea mai mare diferenţă se regăseşte la specia Pheidologeton, unde lucrătoarea majoră cântăreşte, în stare uscată, de 500 de ori mai mult decât o lucrătoare minoră. [6]
Sarcinile pe care fiecare lucrătoare le îndeplineşte sunt influenţate atât de vârstă, cât şi de caracteristicile fizice. Tinerele lucrătoare au grijă de larve şi de pupe. Lucrătoarele de vârstă medie au grijă de cuib, reparând spărturile din tunelurile subterane, transportând mâncare sau cărand gunoaiele afară din cuib. Numai lucrătoarele în vârstă părăsesc cuibul în căutarea hranei. De obicei, ele nu supravieţuiesc mult în această periculoasă sarcină pentru că se expun riscului de a fi mâncate de alte animale mai mari.[7][8]
Reginele
Reginele sunt mai mari decât lucrătoarele şi sunt singurele femele din colonie capabile să se reproducă, acolo unde există. Reginele se nasc înaripate(de regulă), ele rupându-şi aripile după împerechere, lăsând cioturi vizibile, aceasta fiind o trăsătură distinctivă a reginei. Majoritatea furnicilor au un sistem în care numai regina şi femelele crescătoare sunt capabile de reproducere. În speciile cu o singură regină şi mari colonii capacitatea de reproducere a reginelor este uimitoare. O regină furnică de foc poate depune 100 ouă pe oră, 24 de ore din 24, iar o regină africană poate depune 3 până la 4 milioane de ouă pe lună. Contrar opiniei populare, unele cuiburi de furnici pot avea mai multe regine sau pot exista fără regine. Lucrătoarele care au abilitatea de a se reproduce sunt numite ,,gamergates’’ şi coloniile fără regină sunt numite colonii gamergates; se spune despre coloniile cu regine că sunt ,,queen-right".Masculii
Majoritatea furnicilor sunt univoltine, producând o nouă generaţie în fiecare an. În zborul nupţial, masculii îşi iau zborul înaintea femelelor. Ei folosesc indicaţii vizuale pentru a găsi un teren de împerechere, d. e un pin, spre care ceilalţi masculi din zonă converg. Masculii secretă un feromon de împerechere şi femeile îl urmează. Femelele din unele specii se împerechează doar cu un singur mascul, dar în altele ele se pot împerechea cu până la zece masculi diferiţi.[10] Reginele se împerechează cu masculii, care sunt înaripaţi(de regulă), folosindu-se apoi de spermă pentru a produce ouă fertilizate, care, clocite, produc furnici lucrătoare şi o nouă generaţie de regine. Totuşi, regine fără aripi (eng. ergatoids, d.e. la furnicile războinice) şi masculi fără aripi există la câteva specii. În afară de împerecherea cu reginele, masculii nu joacă niciun rol în viaţa coloniei. Ei hoinăresc departe de colonie şi mor la scurt timp după împerechere.Răspândire şi pondere
Furnicile trăiesc pe tot cuprinsul pământului, exceptând zonele permanent îngheţate ale Arcticii şi Antarcticii, vârfurile cele mai îngheţate ale munţilor şi câteva insule. Ele înfloresc în pământ, în lemnul putrezit, printre frunze moarte, copaci morţi sau copaci vii într-o mare varietate de habitate precum munţi, deşert, mlaştini şi casele oamenilor.Dominanţa lor ecologică se reflectă în nivelul biomasei, care este între 15-20% în medie şi 25% la tropice din totalul biomasei animalelor terestre, întrecând astfel nivelul biomasei vertebratelor. În pădurile ploioase ale Amazonului, de exemplu, furnicile sunt aşa de numeroase încât greutatea lor totală este de aproape 4 ori mai mare decât greutatea tuturor mamiferelor, păsărilor, reptilelor şi amfibienilor din acea regiune luate la un loc.
Rolurile furnicilor în ecosistem
[[Image:AntsStitchingLeave.jpg|thumb|upright|furnicile ţesătoare sunt folosite pentru control biologic în livezile de citrice din sudul Chinei Furnicile îndeplinesc roluri cruciale în ecosistemele în care trăiesc:- Multe specii sapă cuiburi subterane care au numeroase ieşiri şi tunele. Aerul şi apa trec prin aceste pasaje subpământene, asigurând oxigenul şi umezeala necesare rădăcinilor copacilor.
- Furnicile mâncătoare de seminţe deplasează seminţele unor plante şi le transferă în camerele depozit subterane dinăuntrul cuiburilor lor. Această activitate împrăştie seminţele, aşa încât o parte din ele se pot răspândi în regiuni care sunt la mare distanţă de plantele-părinţi.
- Furnicile din multe specii se hrănesc cu alte insecte, care sunt fie vii, fie moarte. În acest fel, furnicile diminuează dimensiunile altor populaţii de insecte şi reciclează materia organică. Utilizarea furnicilor ţesătoare în plantaţiile de citrice din sudul Chinei este considerată drept cea mai veche aplicaţie de control biologic cunoscută.[12] În Europa, tipuri variate de furnici sunt introduse intenţionat în pădurile de cherestea, unde vânează omizile, împiedicându-le astfel să mănânce frunzele copacilor.
- Reversul medaliei, furnicile sunt o sursă de hrană pentru alte animale: păianjeni, alte insecte, ciocănitori, gaiţe albastre, broaşte râioase, salamandre, broaşte ţestoase, furnicari, etc. Furnicarul Myrmecophaga jubata, furnicarul Manis şi câteva specii de marsupial din Australia au adaptări speciale pentru viaţa bazată pe dieta cu furnici. Aceste adaptări includ limbi lungi, lipicioase pentru a captura furnicile şi gheare puternice pentru a pătrunde în interiorul cuiburilor de furnici. Urşii bruni (Ursus actors) au fost găsiţi hrănindu-se cu furnici; 12%, 16% şi 4% din volumul de excreţii din timpul primăverii, verii şi respectiv toamnei, este compus din furnici.[13]
- Câteva specii de furnici sunt considerate ,,dăunători” fiindcă înţeapă, invadează casele şi curţile oamenilor sau strică clădirile din lemn.
- Alte roluri.
Americanii nativi din sudul Statelor Unite mănâncă furnicile ,,vase de miere’’ de plăcere sau le folosesc medicinal.
Oamenii din America tropicală poftesc uneori furnicile de război în casele lor. Aceşti oameni se mută temporar din casele lor, în timp ce furnicile mătură şi consumă sau alungă orice dăunător prezent în casă.
Dimensiuni
Cele mai multe furnici au între 2-10 mm lungime. Cu toate acestea, unele furnici abia ating 0, 7 mm în lungime, în timp ce altele ating aproape 3 cm lungime.Coloritul
În privinţa coloritului majoritatea furnicilor sunt roşii sau negre, cele verzi sunt mai puţin întâlnite şi unele specii tropicale au un lustru metalic.
Segmentele corpului
Ca şi alte insecte, furnicile au corpuri care conţin cele trei segmente majore, capul, toracele şi abdomenul. Cu toate acestea, spre deosebire de alte insecte, primul segment din abdomenul furnicii fuzionează cu spatele toracelui. Din acest motiv, cercetătorii folosesc alţi termeni pentru a desemna cele două segmente ale corpului furnicii, ,,alitrunk’’ corespunde toracelui şi ,,gaster’’ corespunde cu abdomenul.
Capul
Forma capului furnicii variază în funcţie de specie; poate fi sferic, triunghiular, oval sau dreptunghiular.La toate furnicile, la spatele capului există o deschidere prin care nervii, partea de început a tractului digestiv şi sângele trec în torace (alitrunk).
Majoritatea furnicilor au doi ochi compuşi, care sunt făcuţi din compartimente sensibile la lumină numite ommatidia. Aceste compartimente lucrează împreună pentru a genera o imagine în creierul furnicii. Ochii furnicii sunt buni pentru detectarea mişcării, dar nu dau o bună rezoluţie. Unele tipuri de furnici au trei ochi simpli, numiţi oceli, aflaţi pe vârful capului. Ocelii pot detecta lumina, dar nu pot forma imagini. În comparaţie cu vertebratele, majoritatea furnicilor au vedere mediocră către slabă. Totuşi, speciile de furnici diferă în ceea ce priveşte capacitatea vizuală. Unele au o vedere bine dezvoltată (un exemplu ar fi furnica-buldog australiană, care are o vedere excepţională), în timp ce altele sunt total oarbe. Vederea este de mică importanţă la acele furnici care-şi petrec toată viaţa sau cea mai mare parte a ei sub pământ.
O pereche de apendice flexibile, segmentate, numite antene, care conţin organe de gust, miros şi pipăit este ataşată de extremitatea capului. Fiecare antenă are forma unei mâini umane îndoite din cot. Această formă a antenei este o trăsătură identificatoare a furnicilor. Antenele sunt principala sursă de informaţii despre lume a furnicii. Când o furnică este activă, antenele ei sunt într-o neîncetată mişcare, pipăind solul, vegetaţia, alte furnici, sursele de hrană sau mirosurile din aer.
Toracele şi Talia
Capul furnicii este legat de torace (eng.alitrunk). Această parte de mijloc a corpului poartă trei perechi de picioare articulate, fiecare terminându-se cu o gheară care ajută furnicile să urce şi să stea agăţate de suprafeţe. Picioarele sunt folosite nu numai pentru mers sau alergat dar şi pentru sarcini mult mai pretenţioase ca manevrarea hranei. Fiecare dintre picioarele din faţă ale furnicii conţine doi piepteni pe care furnica îi foloseşte pentru a-şi curăţa celelalte picioare şi antenele.La masculi şi la tinerele regine, toracele conţine două perechi de aripi: perechea din faţă mai largă şi perechea din spate mai mică. În timpul zborului, perechea de aripi din spate este agăţată de marginea din spate a perechii de aripi din faţă în aşa fel încât cele două perechi funcţionează ca un singur tot.
În spatele toracelui se află un strâmt ,,petiole’’, o diviziune care conţine unul sau două fragmente care formează ceea ce pare a fi mijlocul sau talia furnicii. Această parte suplă a corpului ajută furnica să se îndoaie în timp ce trece prin tunelele subpământene şerpuitoare.
La toate furnicile, toracele conţine o structură numită glanda metapleurală care secretă o chimicală antiseptică care distruge bacteriile şi ciupercile. Furnicile se bazează pe acesta chimicală pentru a-şi păstra cuiburile lor umede departe de microorganismele care ar putea distruge ouăle, larvele, pupele şi proviziile de mâncare depozitate.
Ultima secţiune a corpului furnicii, numită abdomen (eng. gaster), conţine inima, mare parte din sistemul digestiv, sistemul excretor şi sistemul reproducător. Segmentele abdomenului formează o serie de inele de diferite mărimi cu cel mai mare inel în mijloc. Când sistemul digestiv al furnicii este plin cu mâncare abdomenul se dilată, aceste inele intrând unele în altele.Alteori, cele mai mici inele ale abdomenului se calează compact înlăuntrul celor mai mari.
Lucrătoarele multor furnici posedă un ac în partea ultimă a terminalului abdomenului. Aceste furnici folosesc acul pentru a se apăra împotriva inamicilor. În unele specii lucrătoarelor le lipseşte acul, dar folosesc vârful gasterului pentru a împroşca sau atinge cu otravă animalele mici sau în timpul luptelor cu alte furnici, pentru a îndepărta prădătorii, sau a omorî insecte sau alte animale pe care le folosesc ca hrană.
Psihologia
Furnicile au un schelet extern rigid numit exoschelet, care dă formă corpului intern, moale.Creierul furnicii procesează informaţia de la diversele organe de simţ printr-o coardă nervoasă care traversează partea inferioară a corpului. Furnicile posedă o inimă în formă de tub, conţinând muşchi care, prin contracţie, forţează sângele incolor să circule prin corp. În loc de plămâni, ele au un set de tuburi ramificate, pline cu aer, numite trahee, care asigură oxigenul necesar ţesuturilor corpului.
Digestia
Furnicile adulte digeră numai mâncare în stare lichidă. Unele furnici obţin hrana din mâncare solidă, aşa cum sunt seminţele, dar ele trebuie să o transforme în lichid înainte de a înghiţi. Aceste furnici amestecă sucuri digestive în hrană pentru a o ajuta să se dizolve. Apoi ele îşi folosesc limbile pentru a lipăi sucurile rezultate sau bucăţile semilichide de mâncare. Odată intrată în gură, mâncarea parţial solidă intră într-o cămăruţă aflată sub deschiderea gurii, în care un filtru împiedică particulele solide să intre în tractul digestiv. Aceste particule sunt presate până se transformă într-un cocoloş pe care furnica îl scoate din gură.Mâncarea trece din gură într-un organ numit ,,crop’’, o pungă expandabilă în care lichidele pot fi păstrate mult timp fără a fi digerate. La multe specii, furnicile împart hrana depozitată în crop cu alte furnici, acest fapt reflectând caracterul social al vieţii lor. O valvă numită ,,proventriculus’’, aflată la capătul interior al cropului, permite firicelului de hrană lichidă să treacă în abdomenul furnicii, unde este digerat.
Reproducerea
Organele reproducătoare ale furnicilor se află localizate înăuntrul gasterului. Masculii au o pereche de organe producătoare de spermă numite ,,testes’’, care sunt conectate prin canale la un organ numit ,,aedeagus’’. În timpul împerecherii, masculul îşi introduce aedeagusul într-o deschidere a corpului reginei numită vulvă, pentru a depozita sperma.
Furnicile regine au o pereche de organe producătoare de ouă,numite ovare, o cameră genitală prin care un ou trece după părăsirea ovarului, o structură de depozitare a spermei numită ,,spermatecă’’ şi un organ de clocire a ouălelor numit ,,ovipozitor’’.
Oul călătoreşte din ovarul reginei prin camera genitală în drumul său spre a fi clocit în ovipozitor. În timpul călătoriei sale, oul trece printr-un canal care-l conduce la spermatecă. Canalul este înconjurat de un muşchi care, contractat, îl deschide. Dacă acest canal este deschis, unul sau mai mulţi spermatozoizi pot părăsi spermateca şi fertiliza oul. Ouăle fertilizate dau naştere, fie la lucrătoare sterile fără aripi, fie la regine fertile, femele care sunt mult mai mari decât lucrătoarele şi care posedă aripi. Dacă canalul este închis, acest ou este eliberat fără a fi fertilizat. Ouăle nefertilizate dau naştere masculilor, care au aproape întotdeauna aripi şi sunt echipaţi cu organe reproducătoare.
Dezvoltarea
Furnicile sunt printre insectele care suferă metamorfoză completă, aceasta însemnând că structurile corpului furnicii nu doar cresc, de la naştere la maturitate, ci se transformă dramatic. Viaţa unei furnici începe ca ou, care se transformă în larvă, o fiinţă fără picioare, neajutorată, care, la cele mai multe specii de furnici, nu se poate mişca încolo şi încoace, ci doar mănâncă şi creşte. Eventual larva poate atinge mărimea pe care o are o furnică adultă. La acest moment, în funcţie de specie, ea poate să-şi formeze un cocon de mătase în aşteptarea de a intra în stadiul de pupă. Ca pupă, ea dobândeşte structurile corporale adulte, cum ar fi picioarele şi antenele. La anumite specii, tinerele furnici trec la stadiul de pupă fără a forma un cocon. Furnicile diferă de alte insecte prin aceea că un ou va da naşte uneia din cele trei tipuri de adult- regină, lucrătoare sau mascul. Aceste forme de furnică sunt cruciale pentru crearea de comunităţi sociale în care membrii îndeplinesc roluri specializate.
Durata de viaţă a furnicilor adulte este foarte variabilă. Reginele multor specii pot trăi un deceniu sau mai mult. Reginele trăiesc, de obicei, mai mult decât lucrătoarele. De exemplu, regina furnicii de foc trăieşte aproape 7 ani, iar lucrătoarele ei trăiesc între 50-150 zile. Lucrătoarele mari trăiesc, de obicei, mai mult decât lucrătoarele mici. La multe specii care trăiesc în regiunile temperate, lucrătoarele trăiesc unul sau doi ani. Masculii mor, de regulă, la puţin timp după împerechere, în maximum câteva săptămâni.
Furnicile sunt active tot timpul anului în regiunile tropicale dar, în regiunile mai răcoroase, supravieţuiesc iernii într-o stare de hibernare şi inactivitate. Formele de inactivitate sunt diferite iar la unele specii din regiunile temperate larvele trec într-o stare de inactivitate (diapause) în timp ce la altele doar adulţii trec iarna într-o stare de activitate redusă.
Furnicile folosesc o comunicare sofisticată pentru a-şi coordona sarcinile lor specializate.
- O formă-cheie de comunicare între furnici este un semnal chimic numit feromon[18]. Rolurile feromonilor pot fi diverse:
- Multe specii emit feromoni de alarmă pentru a-şi alerta semenii de pericol şi de a-i atrage la locul cu pricina.
- Anumite furnici împrăştie aşa-numiţii feromoni de urmărire pe pământ pentru a-şi ghida semenii spre mâncare, locuri care necesită apărare sau noi locuri pentru cuib. Furnicile dispuse în şiruri lungi urmează aceste semnale. La speciile care se hrănesc în grup, cea care găseşte hrana face o urmă pe drumul înapoi spre colonie, aceasta fiind urmată de alte furnici care o întăresc când se întorc cu hrana în colonie. Când mâncarea se termină, nu mai sunt lăsate urme de furnicile care se întorc şi mirosul dispare cu timpul.
- Feromonii sunt, de asemenea, utilizaţi pentru a marca graniţe teritoriale la anumite specii. Intruşii care pătrund în cuib sunt atacaţi deoarece au un miros diferit în raport cu locuitorii cuibului.
- Lucrătoarele folosesc semnale chimice aplicate pe suprafaţa corpului larvei pentru a identifica şi a hrăni tinerele furnici din partea întunecată a cuibului. Lucrătoarele se îngrijesc între ele ca răspuns la aceste mirosuri şi furnicile chiar se bazează pe aceste mirosuri pentru a şti dacă un membru al coloniei a murit. Când o furnică moartă este descoperită în cuib, ea este cărată afară.
- Regina emite un număr mare de feromoni, care servesc scopurilor diverse din colonie. Unii din feromonii reginei atrag lucrătoarele pentru a-i da îngrijire şi a o hrăni. Alţi feromoni eliberaţi de regină afectează mai curând psihologia decât comportamentul furnicilor. De exemplu anumiţi feromoni sunt emişi de regină pentru a împiedica maturizarea ovarelor furnicilor lucrătoare şi alţi feromoni pot determina casta larvelor în dezvoltare. În speciile de furnici cu regină, lucrătoarele încep să crească noi regine în colonie când regina dominantă încetează a mai produce feromoni.
- Unele specii de furnici folosesc sunetele pentru a comunica alarma. Unele furnici produc sunete prin stridulaţie, folosind segmentele gasterului şi mandibulele. Furnicile dulgher îşi bat ritmic capetele de podeaua camerelor, iar furnicile tăietoare de frunze emit sunete ascuţite dacă cuibul lor se surpă. Partenerele de cuib urmează aceste sunete pentru a găsi şi salva furnicile căzute în cursă.
- De asemenea, furnicile folosesc pipăitul, în particular antenele, pentru a comunica. Furnicile care au descoperit o mare cantitate de hrană pot atrage atenţia celorlalte furnici prin lovirea lor cu antenele, picioarele sau capetele. Unele furnici primitive se angajează în dueluri care presupun lovirea reciprocă cu antenele. Aceste dueluri determină care dintre lucrătoare va fi dominantă şi va rămâne lângă vlăstare.
- Mare parte din munca din colonia de furnici este îndeplinită fără comunicare directă. În aceste cazuri furnicile se ghidează direct după sarcina însăşi. De exemplu, prăbuşirea unui coridor de trecere va determina ca anumite furnici să repare părţile stricăciunii, în timp ce alte lucrătoare vor răspunde indicaţiilor ulterioare de a termina treaba. Abilitatea furnicilor de a răspunde direct la sarcini evită atragerea unui număr imens de lucrătoare pentru o sarcină în care sunt necesare doar câteva lucrătoare.
Furnicile de foc au fost aduse accidental în Alabama din sudul Braziliei, în jurul anului 1940. Ele s-au răspândit mai departe în plante agăţătoare şi gazon şi acum se găsesc în cea mai mare parte din sudul Statelor Unite. Furnicile de foc depind de influenţa omului asupra ţinuturilor naturale; îşi construiesc muşuroaiele pe peluze, pe marginea şoselelor şi pe păşuni. Privite în general ca dăunătoare, furnica de foc poate fi dăunătoare anumitor forme de agricultură, dar avantajoasă pentru altele. De altminteri ea este o înţepătoare energică şi poate cauza probleme medicale persoanelor sensibile la înţepături. Coloniile furnicilor de foc conţin până la 300 000 de lucrătoare. Ele se hrănesc, în principal, cu insecte, miere extraflorală şi resturi de mâncare. Fiecare colonie apără un teritoriu de aproximativ 186 m pătraţi împotriva vecinilor, limitând numărul coloniilor care pot împărţi o bucată de pământ. Lucrătoarele călătoresc în toate părţile teritoriului lor prin tunele subterane care radiază din muşuroiul central. Aproape tot traficul are loc prin aceste tunele; numai ultimii câţiva cm sunt străbătuţi de lucrătoare afară din tunele.
În locul structurilor de cuib permanente, lucrătoarele furnicii de foc se prind unele de altele de picioare, formând cearşafuri de furnici numite bivuacuri. În aceste cuiburi vii, furnicile de război îşi protejează şi îşi hrănesc regina şi vlăstarele. Coloniile se mută spre un nou loc de bivuac în fiecare noapte până când larvele şi pupele nu mai au nevoie de mâncare. Apoi colonia poposeşte la un loc de cuib aproape trei săptămâni, până ce regina depune cele 100 -300 000 ouă în numai câteva zile. După ce au fost clocite aceste ouă, colonia îşi reia viaţa nomadă.
Furnicile de foc trăiesc în două moduri. Coloniile cu o singură regină sunt familii simple, teritoriale, care se reproduc prin trimiterea reginelor înaripate pentru formarea de noi colonii şi au lucrătoare foarte variate ca dimensiuni. În contrast, fiecare muşuroi al tipului cu regine multiple conţine multe familii neînrudite, nu este teritorial, şi atinge populaţii mult mai mari. Impactul ecologic al tipului de muşuroi cu regine multiple este mult mai mare în raport cu celălalt tip.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu